Prea lung drumul catre tine!

 

Am fost de curând într-o tabără în Mexic însoțită de mai multe femei.  Așa s-a întâmplat pentru că tema taberei privea dezvoltarea personală și feminitatea și cred că, în adâncul fiecărei femei care călărește dragoni și mută munți, se află o fată zburdalnică, senzuală și plină de viață, dar și vulnerabilă și fragilă care ar vrea să fie văzută ca atare, acceptată, respectată și uneori protejată.

M-am bucurat să descopăr că eram înconjurată de femei minunate, profunde, înțelepte și puternice. Povestea fiecăreia dintre ele, atât cât am putut să o descopăr, m-a impresionat profund și mi-a inspirat respect. Sunt femei care au construit afaceri, care au trecut peste decese dureroase, prin divorțuri, familii abuzive sau tot felul de povești, dar au reușit să iasă la lumină, iar multe dintre ele să-și schimbe radical drumul în viață. Sunt femei care ar fi în stare să se lupte cu oricine pentru copiii lor, familiile lor, afacerilor lor, femei care vorbesc de la egal la egal cu oricine în lumea dură a afacerilor. Și cu toate astea, femei care, în anumite împrejurări, rămâneau fără glas, lipsite parcă de puterea de a spune  „nu” unei situații pe care nu o doreau. Pentru că nu doreau să supere, să deranjeze, să provoace discuții…Cred că mulți înțeleg despre ce este vorba.

M-am regăsit în ele și în această teamă de a spune „nu” ori de a-mi exprima dezaprobarea față de un comportament ori o situație care nu-mi convine. Deși mi s-a reproșat de când eram doar un copil că am „gura mare”, m-am găsit de multe ori în situația de a mă simți blocată atunci când cineva avea un comportament față de mine care nu-mi plăcea. În acele momente mă simțeam de parcă aș fi avut pe umăr un drăcușor care îmi șoptea „spune-i că nu accepți comportamentul acesta!”, iar pe celălalt umăr un îngeraș care mă îndemna să tac din gură, că altfel o să iasă scandal mare și apoi tot eu o să mă simt exclusă sau respinsă. Și alegeam să tac. Tăceam cu costul propriilor mele frustrări și nemulțumiri, tăceam începând să simt ranchiună față de ceilalți, tăceam alegând propria nefericirea posibilității de a mă simți respinsă dacă puneam limite în relațiile cu ceilalți.

Să recitim: „tăceam alegând propria nefericirea posibilității de a mă simți respinsă”. Tăceam, carevasăzică, alegând nefericirea de a nu mă simți confortabil cu ceea ce se întâmplă cu mine, de a-i lăsa pe ceilalți să aleagă cum să mă trateze de teama că, dacă m-aș fi simțit bine cu mine, ar fi existat posibilitatea – dar nu certitudinea-, că nu voi fi acceptată de ceilalți. Erau atât de importanți ceilalți (de multe ori oameni pe care nici nu-i cunoșteam prea bine, cărora nu le datoram nimic, pe care nu aveam să-i mai întâlnesc sau i-aș fi întâlnit în contexte nesemnificative), încât eu nu mai eram importantă pentru mine.  Și chiar dacă acei oameni erau importanți pentru mine și aș fi ales să renunț la o parte din propriile nevoi de dragul lor pentru a nu-i supăra, până unde merita să împing aceste limite? Și oare cât de importantă trebuie să fie o persoană pentru mine dacă, arătându-i limitele mele și exprimându-i nevoile mele, alege să plece?

Mi-a trebuit mult timp să înțeleg aceste lucruri. Și mi-a trebuit și mai mult timp să-mi iau curajul de a spune „până aici!”, de a-mi arăta limitele și de a cere ce aveam nevoie. Deși făceam ceva pentru mine, pentru sufletul meu, în momentul în care am spus „nu”, am avut impresia că am mutat un bolovan mai mare decât mine. Ce s-a întâmplat atunci? Ei bine, au fost oameni care au plecat. Când, după 10 ani de căsnicie, am adus într-o discuție toate nevoile mele și toate aspectele pe care le băgasem sub preș de teama de a nu-mi pierde soțul, acesta a plecat. A fost ușor? Nu. Dar, deși a durut, am simțit că o parte din mine, care nu trăia în acea căsnicie, îmi este recunoscătoare. Pentru că nu mai eram fericită.

Au fost însă și oameni care au rămas. Oameni care au înțeles că trebuie să-și schimbe comportamentul, cel puțin în raport cu mine, și au făcut-o.

Sunt oameni care mi-au spus mie că trebuie să-mi schimb comportamentul și am făcut-o. De ce? Pentru că îmi pasă. Îmi pasă de ei și îmi pasă de relațiile pe care le am cu ceilalți.

Este atât de greu să ne protejăm pe noi înșine împotriva temerii de a nu fi pe placul celorlalți! Și spun „noi înșine” pentru că includ femei și bărbați deopotrivă. Cel puțin generația din care eu fac parte a fost crescută sub imperativul tăcerii, al conformismului, al lui „taci din gură că ești mic”, „nu cere”, „eu știu mai bine ce e bine pentru tine”, „cât ești pe banii mei faci cum vreau eu”, al profesorilor sau antrenorilor care aveau voie să urle la tine sau chiar să te lovească, al lui „nu deranja”, „nu supăra”, „fii cuminte”, „poartă-te frumos”, al lui „dacă  nu faci așa, nu mai ești copilul meu”. Fuck off!!

Mi-a trebuit un timp prea lung să învăț să mă protejez pe mine, să deschid gura pentru a-mi spune nevoile și a pune limite, pentru a înțelege că niciodată nu voi fi fericită dacă voi pune acceptarea celorlalți mai presus de propria mea persoană! Și încă muncesc la asta. Este un timp prea lung pierdut de cele mai multe ori în frustrări, tristețe și într-o încercare zadarnică de a mă integra într-o lume în care prima persoană care îmi interzicea accesul eram chiar eu. Și asta doar pentru că așa am fost învățată să fiu, la o vârstă când nu puteam alege și nu puteam discerne ce este mai bine pentru mine.

Sunt de vină părinții noștri? Nu știu ce să spun. Îmi amintesc de o discuție cu mama mea, în care îi reproșam ceva și, în cele din urmă, epuizând argumentele pe care le avea pentru a se apăra, mi-a spus: „Mama, te-am crescut cum am știut și eu să o fac.” Just…ce aș putea spune mai mult?

Sper din suflet ca noile generații să fie crescute altfel…deși, avându-ne pe noi ca înaintași, este greu. Poate de aceea este nevoie de oameni care caută să înțeleagă ce se întâmplă cu ei, oameni care vor depăși modelele părinților noștri și vor elibera noile generații de frica de a fi autentic, de a exprima nevoile, înlocuind  carcera lui „nu deranja pe ceilalți” cu „fii autentic, fii fericit!”.

Intalnirile din viata noastra

 Anul asta am trait mult. Daca s-ar derula un film cu viata mea din 2020, probabil ca ar fi cateva momente romantice, unele motivationale, altele de-a dreptul glorioase, dar s-ar gasi si scene cu multa singuratate si tacere. Ei bine, exact in momentele alea cand in afara nu se intampla nimic, in interiorul meu au loc rasturnari si reconstructii de universuri interioare, insight-uri fulminante si  mutatii definitive in structura fiintei mele. Atunci tac. Nu cred ca pot fi cuprinse in cuvinte subtilitatile miscarilor interioare si, oricum, e inutila impartasirea lor. Distrugerea a ceea ce am fost ieri si renasterea noastra, in fiecare zi, este un proces interior.

Anul asta am incercat sa inteleg unele lucruri si sa le integrez. Nu prea mi-a iesit. In schimb, fara sa caut, mi-au venit raspunsuri de care poate aveam mai multa nevoie.

Azi o sa impartasesc unul dintre aceste raspunsuri cu voi.

Citisem de multe ori ca ceea ce uram in altii, ceea ce respingem, este in realitate un aspect propriu, pe care il primim oglindit. Usor de zis, greu de acceptat. De multe ori ti-e greu sa intelegi ce anume ai putea avea in comun cu cel care iti inspira atata furie sau dezgust. 

In schimb, ceea ce am avut prilejul sa inteleg anul asta este ca experienta noastra nu este niciodata unidirectionala, ci are un aspect tridimensional si ca, în măsura în care intalnirea cu o persoana ne asaza intr-un anumit scenariu sau raport, in noi exista, in egala masura, potentialul de a fi in locul celeilalte persoane, de a face aceleasi alegeri ca ea. Dar, cel mai interesant este ca acelasi scenariu se reproduce in relatia noastra cu noi insine.

Este ca in acele camere cu oglinzi in care te vezi din mai multe parti, cumva diferite, dar in acelasi timp redandu-te in totalitate pe tine.

Intalnirea cu o alta persoana, experienta pe care o avem cu ea este doar o invitatie de a experimenta dimensiunea tridimensionala a propriei noastre fiinte. Asa intelegem ca a fi respins este tot una cu a respinge si a te respinge, a fi abandonat este tot una cu a abandona si a te abandona, a fi inselat este tot una cu a insela si a te insela. Si ce mi se pare mai fascinant este ca totul se intampla pentru aceleasi motive.

Dar cel mai important mi se pare ca atunci cand intelegi toate aceste lucruri poti alege. Poti alege daca mai vrei sa fii ceea ce tu însuți nu agreezi, poți alege dacă să mai reacționezi la fel, ori sa intelegi ca tu si cel din fata ta sunteti, in realitate, intr-un joc in care locurile se pot schimba oricand. Intelegi ca nimic din ceea ce ti se intampla nu va ramane doar in scenariul celui puternic sau celui invins si ca atunci cand vei ajunge - de cele mai multe ori  in relatie cu alta persoana-  sa traiesti acelasi scenariu, dar din celalta tabara, poti sa-ti alegi cu intelepciune raspunsul. Dar mai ales poti alege sa renunti la un scenariu negativ de viata odata ce ai inteles, acceptat si integrat toata intelepciunea experientei.

As vorbi mult despre intalnirile din viata mea. Ma refer la ”intalnire” ca la acel prilej minunat de a veni in contact cu un om si de a trai, oricat de scurt, o experienta transformatoare. Cred ca cel mai bine invatam din aceste intalniri. Dar o las pentru o data viitoare. Pana atunci, traiti cu bucurie si constienti intalnirile din viata voastra!

despre iubire, cu drag

 Eu sunt dintre femeile alea care au iubit mult la viata lor. Nu mi-am propus niciodata asta. De fapt, cred ca de fiecare data mi-am dorit sa fie ultima oara, sa fie marea iubire. Dar viata se pare ca are un alt plan cu mine. Vrea sa ma invete mai mult despre ce este iubirea si mai ales despre ceea ce nu este. 

Privind in urma, as putea spune acum ca am iubit de putine ori in viata mea. Dar, daca e sa ma raportez cum am simtit atunci, cred ca am iubit de fiecare data. Doar ca uneori...a fost mai mult decat imi imaginam ca pot simti.

Fiecare iubire este diferita. Pentru ca noi suntem diferiti in fiecare moment al vietii noastre si chiar in acelasi moment avem aspecte distincte, uneori contradictorii. Si fiecare dintre acest aspect al nostru iubeste altfel.

Azi insa iubirea are o alta forma pentru mine. Are forma unui pat moale pe care te asezi comod si simti cum fiecare particica din tine este primita si lasata sa fie. Are forma unei camere in care poti sa canti, sa razi, sa faci dragoste, dar poti sa si plangi, sa fii vulnerabil, sa iti lasi durerea sa se exprime. Are forma unui voal purtat de vant care se prelinge usor peste trupul gol, dandu-i fiori. Are gustul unui pahar de apa care te invioreaza. Are sunetul unei piese de jazz care iti incalzeste sufletul. Are efectul unei cafele baute in pijama. Are debitul verbal al unui personaj din filmele lui Woody Allen si tacerea unei zile de toamna cu ploaie. Are gustul bun al unei creme de vanilie si taria unui pahar de cognac. 

Cred ca azi iubirea a devenit mai mult un prilej de a ma intalni cu mine. Un loc in care mi-e bine si in care ma pot manifesta firesc. Si nu, nu ma tem de ea asa cum ma temeam inainte. Pentru ca azi iubirea mea nu mai este despre a mai pierde in relatia cu altcineva, ci despre a ma descoperi pe mine in relatia cu cel iubit. Azi, iubirea mea incepe cu mine. 

ce nu ti se iarta ca femeie

 Ca femeie nu ti se iarta sa fii frumoasa. NU! Va exista un consens general in a-ti demonstra ca daca esti frumoasa, neaparat trebuie sa fii proasta. Si daca personalitatea ta nu are acel ingredient necesar numit „incredere in sine”, este foarte posibil sa ajungi sa te indoiesti si tu de tine.

Ca femeie nu ti se iarta sa fii desteapta. Intimidezi. Deranjezi. Esti cu gura mare, iti aperi cu fruntea sus pozitia si nu esti ca toate celelalte femei care stiu sa fie „feminine” si sa plece capul. Cu alte cuvinte, esti antifemeie.

Ca femeie nu ti se iarta sa fii puternica! Nici vorba! Castrezi. Atragi si distrugi in acelasi timp orice instinct sexual. Esti ca un trofeu pe care ai vrea sa-l cuceresti, dar iti dai seama ca n-ai plecat cu pusca potrivita de acasa. Stii ce zic?

Ca femeie nu ti se iarta insa nici sa fii slaba. Esti dependenta, smiorcaita, neputincioasa, coplesitoare. Toata lumea vrea ca femeia sa se descurce singura. Dar sa nu fie nici desteapta, nici puternica.

Ca femeie nu ti se iarta sa iubesti. Pentru ca relatiile inseamna libertate absoluta, iar o femeie care te vrea e o belea.

Relax, nu esti comoda nici daca esti genul insensibil. Esti mai provocatoare si barbatii vor insista pana vor simti ca au cucerit totul. Si fara sa-ti ia sufletul, nu au cucerit tot terenul. Dar cand, in sfarsit, te simti in siguranta si te predai, devii femeia din alineatul anterior. Complicat, foarte complicat.

Unei femei nu i se iarta sa fie naiva si de buna credinta. De fapt...i se iarta, ca devine victima sigura. Dar nu si-o iarta ea mai tarziu.

Unei femei nu i se iarta sa fie sexy sau sa-si manifeste feminitatea. Pentru ca e curva, ce naiba e asa greu de priceput? 

Unei femei nu i se iarta insa nici sa fie masculinizata. Ca atunci de ce naiba mai e femeie?

In fine...ar fi multe de adaugat.

Unei femei nu i se iarta multe. Poate pentru ca nimeni nu intelege cat de dificil ne este sa fim si sa nu fim, in acelasi timp, tot ceea ce societatea asteapta de la noi.

Dar mai important e sa ne iertam noi pe noi si sa ne dam dreptul de a fi asa cum suntem: feminine sau mai masculine, fragile sau puternice, naive sau experimentate, iubitoare sau distante.

E treaba celorlalti daca ne iarta sau ne accepta pentru ce suntem sau nu suntem. E treaba noastra sa ne iubim pentru felul unic si minunat in care fiecare dintre noi exprima FEMEIA. 

listen to your heart

Exista unele teste psihologice care incearca sa determine daca in luarea unor decizii suntem mai mult rationali sau mai mult emotionali. Unii mai spun ca alegi cu mintea sau cu inima. Si altii mai zic ca ar fi bine sa alegi cu inima. Si cand citesti indemnul asta, iei probabil o decizie pe care ratiunea s-a luptat pana atunci sa o tina in loc si faci un gest nesabuit, aruncandu-te cu capul inainte intr-o situatie in care numai bine nu are cum sa iasa pentru tine. Si stii asta. Dar daca au zis unii ca trebuie sa-ti urmezi inima, uite ca ai facut-o. Si dupa aceea te superi pe viata si pe biata inima si iti propui sa devii inchis, rece si sa stai departe de orice emotie.
Eu cred insa ca de cele mai multe ori si pana tarziu in viata pentru unii, iar pentru altii niciodata, nu luam deciziile nici cu ratiunea, nici cu inima. Le luam cu nevoile sau temerile noastre neconstientizate si care sunt atat de puternice, incat ne dau senzatia ca fara ele nu se poate (si atunci zicem ca e glasul inimii) sau le gasim justificari puternice (si atunci zicem ca e glasul ratiunii).
Intotdeauna am vrut sa-mi ascult glasul inimii. Insa aveam atata teama si atata nevoie de a fi iubita sau de a nu fi respinsa, atata nevoie de a ma simti validata, incat nu aveam cum sa-l aud. Si, mai mult decat toate astea, aveam un ego care imi spunea ca trebuie sa fiu ceva anume, lucrurile trebuie sa fie intr-un fel si nu altul, viata e fericita numai daca are un anumit tipar. Si pentru toate aceste motive am facut alegeri "din inima" sau "rationale" care m-au facut intr-un final nefericita.
Asta nu a insemnat ca nu imi auzeam glasul interior, acea voce care stie cu mare acuratete care este drumul nostru meu sau cand sunt in afara lui. Doar ca nu voiam sa o ascult, pentru ca nevoile si temerile mele erau prea mari.
Azi sunt intr-un moment de vacanta a nevoilor si temerilor. Si daca e sa-mi ascult vocea mea interioara, sunt surprinsa sa descopar cat de diferita mi-e calea de ceea ce am planuit pentru mine. Doar ca lucrul asta nu ma mai sperie. Stiu acum ca e mult mai dureros sa fii intr-un scenariu care nu te face fericit, dar pe care ti l-ai imaginat ca fiind potrivit pentru tine,  decat sa fii intr-un scenariu pe care nu l-ai descoperit inca, te sperie cu necunoscutul lui, dar te reda tie, in plenitudinea spiritului tau.
Gandul zilei de azi este ca, da, e bine sa-ti asculti inima. Dar inainte de a o asculta, trebuie sa scapi de temeri si nevoi care nu au nimic de-a face cu libertatea spiritului tau. Doar asa vei fi pe drumul tau.

in axa

Nu m-am simtit niciodata mai singura ca atunci cand credeam ca cineva trebuie sa fie langa mine si nu era. Nu m-am simtit niciodata mai neajutorata ca atunci cand am trait cu iluzia ca cineva ar trebui sa ma ajute si nu ma ajuta. Nu m-am simtit niciodata mai nefericita ca atunci cand am crezut ca fericirea mea depinde de altcineva. Nu m-am simtit niciodata mai putin iubita ca atunci cand asteptam ca altcineva sa ma iubeasca si nu o facea. Nu m-am simtit niciodata mai lipsita de repere ca atunci cand am imi cautam sensul in afara mea si el nu aparea.
Daca am dobandit ceva anul asta este sentimentul unei axe interne care imi da tot ceea ce am cautat inainte in afara mea si nu am avut. Cred ca de aceea caut tot mai multe momente in care sa stau cu mine. Nici macar nu port un dialog intern. Este doar un sentiment de contact care imi da plenitudine. Ca si cand as lua in brate sau m-as sprijini pe cea mai de nadejde fiinta pe care o cunosc. Si in acelasi timp am sentimentul ca eu sunt cea mai de nadejde fiinta pe care o cunosc. Pentru mine. Nu pentru ceilalti.
Intr-un fel...simt ca m-am salbaticit, ca nu mai apartin nimanui si nici nu mai doresc sa apartin cuiva sau unui grup. Vreau sa fiu acolo, dar libera sa plec.
In alt fel...simt ca imi apartin tot mai mult mie. Si parca as sta tot mai mult asa.

un pic de nemurire

Intr-o zi am intrat in balcon si dintr-o data m-am hotarat ca trebuie sa arunc cateva dintre plantele de acolo. Inclusiv ramurile de salcie pe care tot eu le salvasem si le crescusem. Nu-si mai gaseau locul la mine, incepusera sa se usuce. Si nici eu nu mai voiam sa stau legata de ceva ce nu-mi mai aducea bucurie, chiar daca eu fusesem cea care intretinusem viata pana atunci si le hranisem. Le-am smuls din radacini si le-am aruncat. Fara regrete.
Dupa divortul meu mi-am dat seama ca mi-am incarcat mult existenta cu atasamente si sentimente de mila care nu isi gasesc rostul. Am realizat ca am crescut intr-o cultura in care nu suntem obisnuiti sa renuntam la ceva dupa ce am investit energie in acea directie pentru ca...pentru ca...?? Pentru ca ne gandim ca tot ce am crescut din energia noastra trebuie sa dainuie. Ca si cand am castiga un pic de nemurire prin asta. Suna caraghios, nu? "Un pic de nemurire|". Fireste ca e un nonsens. Dar noi traim cu nonsensul asta mereu. Ne gandim ca ce este"al meu" este un fel de dovada a faptului ca am existat si am contat. Oare chiar este asa? Mi-ar placea sa ascult raspunsuri. Fireste, eu am raspunsul meu. Dar nu mai sustin ca e un adevar absolut. Cred ca lumea in care traim da loc multor iluzii. Probabil ca numai dupa ce o sa plec de aici voi afla daca ceea ce am crezut eu este sau nu un raspuns corect. Pana atunci insa, inlatur tot mai multe ramuri de salcii uscate din fiinta mea. Pana intr-o zi cand am sa ajung la o ramura si voi simti ca aceea nu mai poate fi inlaturata, pentru ca este esenta mea.