Iubire neconditionata

Aud atat de des vorbindu-se despre iubirea neconditionata. Oamenii incearca sa o aplice in relatiile de cuplu, in relatiile de familie si chiar fata de straini. Sa iubesti fara sa astepti nimic in schimb...
Eu una recunosc ca nu pot aplica acest concept la fel de usor ca altii. In mine sunt inghesuite de-a valma toate sentimentele umane care cuprind orgoliu, furie, reactie, invidie... In fine, poate in cantitati neglijabile, dar suficient cat sa strice minunea de "iubire neconditionata".
Cu toate acestea am avut privilegiul -pentru ca, da, consider ca este un privilegiu- sa traiesc acest sentiment de cateva ori in viata mea. Si, in istoria mea personala, iubirea neconditionata s-a lasat descoperita fata de persoane pe care as fi avut motive sa nu le mai iubesc -daca o facusem vreodata-, ba si mai mult, fata de persoane care in anumite momente si-au meritat furia mea.
Asa am descoperit ca, indiferent de relatia mea mai mult decat incordata cu mama pe care am avut-o in anumite momente, nu ma puteam opri sa o iubesc. Mai mult, am aflat ca desi am un orgoliu imens, mai mare mi-a fost dorinta de impacare si de apropiere de ea. Cea mai lunga "despartire" de ea a durat cateva luni, timp in care am fost intr-un doliu sufletesc permanent, fara sa imi dau seama de ce. Intr-o zi m-am hotarat sa o sun, sa trec peste acel ghem din stomac care imi spunea ca un eventual telefon ar ignora toate cuvintele pe care ni le spusesem mai mult sau mai putin indreptatit, si sa vad ce face> "Ce mai faci, mama?" Si ea, ca si cand imi asteptase telefonul toata ziua a inceput sa-mi insire vesela tot felul de povesti despre ea si despre nepotelul meu. Atunci mi s-a facut soare in suflet si am recunoscut pentru prima oara ce simteam: "cred ca asta se numeste iubire neconditionata".
Un sentiment asemanator am trait pentru un  om care a iesit din viata mea atunci cand aerul pe care il respiram nu-mi era suficient daca el nu era in preajma. A iesit pur si simplu, pentru motive bune, pe care Dumnezeu le stie. Nu mai conteaza...
Si atunci am avut acelasi sentiment. As fi putut sa ma infurii, sa imi spun ca nu m-a meritat, sa ma consolez transformand iubirea in ura, asa cum se obisnuieste, din cate am inteles.
Eu, in schimb, m-am trezit ca il iubeam in continuare, ca aerul era la fel de rarefiat in lipsa lui si ca atunci cand, pentru un motiv sau altul ne-am mai intalnit dupa ce ne-am despartit, nu ma puteam abtine sa zambesc si sa simt ca traiesc din nou. Desi stiam care este realitatea.
Si iar mi-am spus atunci: "cred ca asta se numeste iubire neconditionata. Nu-mi da nimic si totusi eu iubesc. Deci iubirea e a mea, nu? Nu trebuie sa o astept de la altii. Ei pot veni sau pot pleca din viata mea, dar daca eu iubesc, asta nu-mi poate lua nimeni. Asadar... iubirea este neconditionata pentru ca imi apartine, nu pentru ca mi-o da altul.Hmm...Bine de stiut!""
Am plecat pe drumul meu in viata mai departe, singura, luand cu mine ce era al meu: iubirea.
Asta...pana in ziua cand cineva, privindu-ma, a reusit sa vada in mine ceea ce multi nu vedeau. Si atunci a impartit cu mine iubirea lui.

Pozitia mamei

O priveam cum statea in fata mea, prabusita in fotoliu, imbracata inca in pardesiu si incaltata cu ghetele ei mai degraba comode decat aratoase. Mama.

Altadata un munte de fier de care ma izbeam adesea cu furie, acum imi invadase garsoniera ca o straina, cerandu-si parca scuze pentru deranj. Gentile de voiaj care o incadrau erau tot ce mai culesese dupa o viata de munca si lupta continua. Cu oricine, cu orice…

Cocotata in varful canapelei si purtand inca pantalonii de camuflaj barbatesti cu care dimineata sarisem ca din pusca sa o salvez de gesturi brutale sau cine stie ce alta grozavie, ma uitam la ea cu chipul impietrit.

„Ce ai facut cu tine? Ce ai facut cu noi?? Cum de ai putut fi atat de…inconstienta?” As fi vrut sa-i strig toate acuzele astea in fata, dar ea nu ma lasa. Incerca, culmea culmilor!, sa se dezvinovateasca, sa se justifice.

„Eu am crezut ca mai este mult timp…ca nu o sa fie atat de repede. Si Diana mi-a spus asa si acum…uite ca nu mai raspunde la telefon. Si oricum…in notificare nu spunea cand vor veni si eu aveam dreptul sa contest. Asa mi-a spus Diana!”

„ Diana e o cretina, mama! Este doar o nenorocita care te-a aruncat pe tine in gura lupului sperand ca daca prin minune va iesi ceva, o sa ia ea osul cel mare! Si nu m-ai crezut cand ti-am spus. Atunci iti eram dusman si ea prietena si confidenta. Unde este ea acum?”

„Nu stiu…a plecat la munte…”

„Da, ce convenabil… Iar tu esti aruncata in strada ca un caine!”

Nu, mama mea nu era proasta, doar ca atunci prefera sa evite adevarul. Prefera sa minta, sa pretinda, sa indruge tampenii decat sa recunoasca ceea ce era evident: ca pierduse o lupta pe care stiam de la inceput ca o va pierde, dar pe care se incapatanase sa o poarte. Si ce era cel mai grav era ca dezastrul ei ne afecta pe toti. Pentru ca desi nu puteam sa ne suportam prezenta mai mult de o ora la un loc fara sa ne certam, eram legati unii de altii ca ramurile unui copac. Eram, greu de crezut, o familie.

                                                                 .........................

Ma trezisem de dimineata cu un sentiment straniu de calm. Nu mai fusesem atat de calma si de senina de saptamani intregi. Indraznisem chiar sa imi spun ca viata nu este atat de grea pe cat mi se parea uneori si ca de fapt asta ar fi starea mea naturala. Nicio grija, nicio strangere de inima.  De unde atata liniste?

„Alo, da?”

„Patty, au venit sa o dea afara pe mama.”

O clipa nu am aer. Incep sa tremur fara sa ma pot opri.

„ Ce face…ce facem acum?”

„Nu stiu, dar nu o putem lasa singura. Te poti duce tu? O sa vin si eu mai tarziu.”

Inchide. In urechi in persista un zgomot ascutit si mi-e frig, mi-e tare frig si tremur.

Stiam ca acest moment urma sa apara, dar de la un timp preferasem sa-l ignor asa cum ignori cea mai urata dintre certitudinile viitoare. Va fi. Cand? Nu se stie. Avocata, Diana, spunea ca peste mult timp. Cand incercasem sa vad despre ce este vorba in dosar mi-am dat seama ca acel timp era de fapt scurt, foarte scurt, dar mama inchisese ochii la tot ceea ce ii spuneam eu. Eu eram doar un copil-copilul ei- si desi aveam aceeasi varsta ca a Dianei, Diana stia si eu nu. Nu eram inca un om demn de incredere.

Asa ca si eu am inchis ochii si am preferat sa cred ca mama mea stie ce face. Desi stiam ca nu stie.

Si iata telefonul care anunta sfarsitul povestii. Mama pierduse, iar singurul ei sprijin acum nu erau decat copiii ei. Stiam ca, cel putin la inceput, toata povara noi aveam sa o purtam. Si mi s-a facut frica. Cea mai mare teama pe care am trait-o vreodata.

Mi-am strans genunchii la piept incercand sa gasesc o solutie. Dar frica imi paralizase orice gand, orice putere in timp ce corpul continua sa inghete. Un ger ce venea din adancul fiintei mele.

„Doamne, acum nu mai e de gluma. Nu mai am nevoie de minuni, nu mai am nevoie de trimisi deghizati care sa ma ajute. Am nevoie de Tine, ACUM!”

Stateam cu fruntea inca lipita de genunchi cand cineva m-a acoperit cu o pelerina groasa si calda care a topit frigul. M-a luat usor in brate si m-a strans. Toata teama, tot tremurul a disparut. Am ridicat uimita ochii, dar nu era nimeni, iar pe umerii mei nu statea nicio pelerina. Insa eu zambeam. De unde atata liniste, de unde atata calm?

Mi-am tras pe mine pantalonii de camuflaj, un tricou si am alergat sa-mi salvez mama.

Am gasit-o inconjurata de opt barbati in uniforme, pierduta in explicatii fara sir. M-am asezat intre ea si acei barbati si am stiut ca nimeni nu o va atinge, nimeni nu o va rani. Era mama mea!

Seara, dupa ce am muncit cu greu sa strangem munca de o viata in cateva camioane si sa le trimitem intr-un depozit, am ajuns acasa. Ne-am prabusit amandoua pe unde am apucat si acum urma sa ne confruntam cu realitatea. Iar mama mea, care o viata intreaga ma invase cum trebuie sa fiu puternica si fara mila fata de compromisuri, bajbaia intr-o minciuna pe care nici ea nu o credea, dar care era singurul drog care o facea sa suporte ceea ce traia.

Mama…

Imi venea sa strig la ea sa o trezesc la realitate, dar vedeam ca e mai mult decat putea indura.

Mama…

As fi vrut sa o las singura sa suporte toate consecintele dezastrului ei, dar ma durea mai mult decat daca m-as fi abandonat pe mine.

Mama…

Lacrimile ei, atat de rare, lacrimile unui om pe care in viata mea nu-l vazusem plangand mai mult decat ai putea numara pe degetele de la o mana, ma doborau si nu-mi sopteau decat un adevar: ca oricat de mult mi-ar fi gresit si oricat de mult m-as fi inversunat impotriva ei, nimic nu ma putea opri sa o iubesc.

„Mama…lasa ca o sa vedem noi ce o sa facem. Dumnezeu are grija de noi…O sa o scoatem la capat. Hai sa dormi!”

Si i-am facut semn sa se aseze pe cealalta jumatate de pat.

Ca si cand cineva i-ar fi mutat trupul suferind, s-a asezatpe marginea patului, cu spatele la mine, privind in gol.

„Ce e, mama, de ce nu dormi?”

„ Ma gandesc la sora ta, cum s-o descurca cu cel mic? Ce greu i-o fi!”

M-am intors cu fata catre perete si mi-am inghitit lacrimile. Am inteles ca mama mea nu imi mai putea purta de grija. Poate ca de acum eu trebuia sa-i port de grija, eu trebuia sa fie cea care vegeaza si lupta fara sa se astepte niciodata sa fie intrebata cum se simte ori daca mai poate.

Am adormit intelegand ca pe lumea asta suntem singuri, insotiti doar de Dumnezeu, intelegand ca si cei de la care am asteptat in mod firesc sprijin s-ar putea sa se dovedeasca intr-o buna zi incapabili sa ni-l mai ofere.

Am adormit singura, doar cu mine.

Asa am devenit om.

 

 

 

Sfatul unei femei catre o fata

Azi am venit cu metroul spre casa. Eram adancita in ganduri cand fara voia mea am auzit un fragment de discutie: o fata ii reprosa unui baiat ca este distant, iar el, cu un zambet ironic si detasat incerca sa-i explice ca nu este asa, ci ca pur si simplu "asa este el". O mare parte din cuvintele lor se pierdea in zumzetul metroului si al anunturilor pe care Metrorexul le tot facea cu privire la siguranta circulatiei cu metroul. Asa ca tot ce mi-a ramas de facut a fost sa le citesc povestea privindu-i.
Am coborat dupa doua statii, purtand cu mine un regret. As fi vrut sa-i spun acelei fete ceva, dar nu am avut aceasta sansa. Am sa scriu insa aceste cuvinte ca o scrisoare pe care o adresez oricarei tinere femei. O scriu ca o sora mai mare, o femeie de 35 de ani care a reusit sa cunoasca o parte din lumea in care traieste. Este adevarat, traind tot ceea ce va scrie mai jos.
Draga mea sora,
Sa nu te indragostesti!
Sa nu te indragostesti de acel barbat pentru care iubirea ta este doar o alta fila nenumerotata intr-o agenda de telefon!
Sa nu te indragostesti de acel barbat care iti cere trupul inainte sa-ti admire sufletul! Ai grija, caci pasiunea lui pana te va avea te poate amagi usor! Nu este dragoste.
Sa nu te indragostesti de acel barbat pentru care tu esti doar hrana orgoliului sau!
Sa nu te indragostesti de acel barbat care nu are rabdare sa te cunoasca si nici de acel barbat care nu-ti respecta valorile tale de viata!
Sa nu te indragostesti de acel barbat care nu-si respecta familia si care, in general, nu respecta nimic!
Sa nu te indragostesti de un barbat care minte, oricare ar fi motivul pentru care o face!
Sa nu te indragostesti de acel barbat care a inselat, caci te va insela si pe tine!
Sa nu te indragostesti de acel barbat care a lovit o femeie, caci, indiferent ce iti va jura acum, peste un timp tu vei fi cea doborata!
Sa nu te indragostesti de un barbat care nu are onoare, care nu-si tine cuvantul sau care incearca sa-i insele pe ceilalti, pentru ca alte repere nu va avea nici in relatia cu tine!
Sa nu te indragostesti de un barbat care priveste deasupra ta si nu in adancul ochilor tai!
Sa nu te indragostesti de un barbat cu maini butucanoase, decat daca ele au devenit asa prin rezultatul unei munci oneste si asidue. Altfel tradeaza un suflet brutal.
Sa nu te indragostesti de un barbat care, in timp ce tu te pierzi in ochii lui, iti povesteste despre alte femei!
Sa nu te indragostesti de un barbat care are obiceiul de a-si alege din cand in cand o noua partenera, din ce in ce mai tanara pe masura ce el imbatraneste, cu care are un nou copil. Nu esti pentru el decat o sursa de energie si nu vei fi tu cea care ii vei pune capastrul.
Sa nu te indragostesti de un barbat care nu are timp pentru tine!
Sa nu te indragostesti de un barbat care iti cere sa faci lucruri care sunt impotriva convingerilor si simtirilor tale!
Sa nu te indragostesti de un barbat care te considera posesia lui si e gelos!
Sa nu te indragostesti de un barbat care nu te lasa sa fii in continuare un om liber!
Sa nu te indragostesti de un barbat care bea!
Sa nu te indragostesti de un barbat care te foloseste, indiferent de modul in care o face!
Sa nu te indragostesti de un barbat care se iubeste atat de mult incat nu mai are loc si de tine in sufletul sau!
Sa nu te indragsotesti de un barbat care nu este capabil sa-i spuna "nu" mamei sale! (stiu unele femei de ce)
Sa nu te indragostesti de un barbat pentru care trebuie sa pretinzi ca esti altceva sau altfel decat esti!
Sa nu te indragostesti de un barbat pe care sa-l implori sa te iubeasca!
Sa nu te indragostesti de un barbat cu colurile buzelor trase in jos, caci ele nu exprima decat dispretul pe care il poarta tuturor. Si tie.
Stai dreapta in fata unui barbat si iubeste-te asa cum esti.
Asa cum am invatat toate aceste lucruri despre lume, asa am invatat ca pentru fiecare dintre noi, mai devreme sau mai tarziu, este un om potrivit si care ne va iubi, ne va respecta si ne va dori exact asa cum suntem.
Asuma-ti dreptul tau de a alege ce este mai bine pentru tine si, daca nu te-ai indragostit inca, atunci poate vei fi mai atenta cand iti vei darui inima data viitoare. Iar daca totusi ai facut-o si nu esti fericita, sa stii ca ai mereu posibilitatea de a inchide o usa si de a incepe un nou drum.
Iti urez sa fii un om fericit!

Cati ministri, atatea gogosi. (text nesatiric. Parol!)

De trei minute astept liftul care ma anunta fie ca urca, fie ca o sa coboare, dar in niciun caz ca are de gand sa se opreasca sa ma ia si pe mine. Mi se pare o eternitate. Asa se intampla mereu cand imi este foame...
In sfarsit, usile se deschid si eu, ca si cand as fi patruns prin portile lui Sesam,  ma arunc in lift. Apas butonul catre parter, dar doi indivizi imbracati in costume negre si cu insigne in piept isi fac aparitia zambitori. Deh! Nu ma pot face ca nu i-am vazut. Apas pe butonul care pastreaza usile deschise. 
Imi multumesc si se aseaza cuminti prin colturi asteptand sa se inchida iar usa. 
Usa da sa se inchida, dar iar apare un individ zambitor. Tot imbracat in costum negru si tot cu insigna.
-Ce placere, domnule Ministru!
-Onoarea e de partea mea, domnule Ministru!
Apoi, catre al treilea:
-Sa traiti domnule Prezident!
-Cu stima, domnule Ministru!
Usile se inchid in sfarsit. Incerc in zadar sa-mi caut prin memoria mea apolitica figurile acestor ilustri ministri si prezidenti, dar rezultatul este nul. Sa zic, mai degraba, ca ar fi parlamentari dupa insigne sau functionari din Parlament. Dar poate nu stiu eu.
Liftul coboara. Se opreste la urmatorul etaj de unde mai preluam niste indivizi. Nu-i bai, ca in lift pot intra 12 persoane.
Ce bucurie subita! Iarasi:
-Domnule Ministru...
-Domnule Ministru...
-Domnule Prezident...
-Domnule Prezident...
Ma fac mica in coltul meu si ma rog ca vreun rau-facator sa nu se gandeasca sa saboteze acest lift guvernamental sau chiar prezidential in care se afla si un suflet inocent: eu.
Ajungem la parter in siguranta. .
Dam sa iesim, dar, ce surpiza placuta, domnii Ministrii dau nas in nas cu alti domni Minstri si Prezidenti!
Eu, profitand de momentul in care ei s-au regasit bucurosi, grabesc pasul sa ajung inaintea lor. Cu atati Ministri in fata mea nu mai apucam sa mananc nici maine!
Se vede treaba insa ca nu degeaba sunt Ministri. Cumva au reusit sa ma fenteze, astfel ca, in mod cu totul inexplicabil am fost incadrata de ei: doi in fata, trei in spate.
Foarte voiosi, cei din fata incearca sa socializeze cu mine si ma intreaba daca nu am nicio treaba de rezolvat la sectorul 2. Eu, cu fals regret le zic ca stau in 3. Apoi imi dau la o parte un fir de par imaginar de pe fata, fix cu mana stanga, pe care este instalat elementul de siguranta: verigheta. Asta ca sa nu-i zic in fata: "marlanule!"
In sfarsit, dupa o lunga epopee ajungem la casa. 
Domnii Ministrii comanda pe rand ciorbita de vacuta, cartofi prajiti, ciolan, diverse salate si unul care tinea post si care a tot incercat sa se strecoare in fata mea la rand, ciulama de ciperci cu mamaliguta. Ca desert, toti Minstrii au cazut de acord sa comande gogosi. Multe gogosi!

Unde sa fugi? (text mai vechi)

Inchizi usa biroului si lasi acolo o parte din viata ta la care nu vrei sa te gandesti. Este pentru ca trebuie sa fie. Pentru ca trebuie.

Inchizi usa dupa cel de care te-ai indragostit. De abia te-ai indragostit, acum, ca prin minune, iar el iti spune ca nu iti poate da nimic in schimb Si dupa usa lasi toate sentimentele tale infasurate intr-o basma, unele peste altele, pana se vor asfixia.

Inchizi usa timpului care iti spune ca orele trec pentru tine, ca si pentru ceilalti, doar ca tu esti mai singura, mai fara sot, mai fara copil...si lasi in spate corpul care iti cere sfartecarea nasterii...

Inchizi usa duminicii care iti sopteste vremea vacantei mari pe care niciodata nu o vei mai primi in dar...

Inchizi usa Craciunului cand darurile s-au sfarsit si au ramas pachete goale aruncate pe jos, pe care le arunci impreuna cu resturile de la masa pregatita cu atata grija pentru prietenii care au plecat. Fiecare la casa lui...doi cate doi...

Inchizi usa in fata durerii, a oaselor care scrasnesc, a pielii care se strange, a parului care cade si fugi pana la magazinul naturist din colt sa iei vitamine care sa te tina tanara...

Inchizi usa casei si fugi la sala de sport unde fugi pe banda rulanta ca sa fugi de ganduri, care fug dupa tine, mai repede decat insasi fuge umbra ta..

Inchizi portiera masinii si fugi pe sosea, pe autostrada, in viteza, cu fata spre soare, cu spatele catre ziua de ieri, ora trecuta sau minutul ce tocmai s-a scurs....

Inchizi lumina seara si alergi catre un somn complice ca o scutire medicala.

Inchizi ochii si alergi departe de gandurile care inca mai zumzaie incetosate.

Treci dincolo de toate puntile, de toate strazile, de toate soselele, de toate minutele, de toate zilele, de toate suferintele, de toate sperantele, de toate durerile, de toate noptile, de toate visele, de tot si ajungi la final in prag unde te astepti chiar tu. Cu ochii mariti a nedumerire te intrebi: de ce ai fugit de mine, de ce m-ai parasit, de ce nu ma privesti?Iar tu, la propria intrebare nu ai raspuns, ci cauti doar cu disperare inca un loc in care sa te abati din calea inimii tale: unde sa fugi?

Despartire

M-am asezat pe marginea patului obosita, sprijinindu-ma mai intai pe maini si apoi pe sezut. As fi avut atatea de spus, dar acum nu vroiam decat sa tac si sa fiu lasata in pace. Ma uitam la el cum sedea intors pe jumatate catre masa, picior peste picior ca o femeie, invartind vartos in ceasca de ceai de aveai impresia ca genereaza insasi rotatia Pamantului in Univers.
De altfel avea o serie de tabieturi, de tot feluri. Cand rupea pliculetul de zahar o facea numai dintr-o directie in alta, numai la o anumita distanta de margine (de jumatate de centimentru) si niciodata inainte de a-l fi plesnit in palma de 2 ori, ca sa se imprastie cristalele in tot pachetul. Il varsa incet in ceasca, in timp ce cu cealalta mana rotea fara intrerupere lingurita. Privindu-l cata atentie acorda unui amarat de amestecat ma gandeam ca as putea breveta un aparat de amestecat in cana. S-or mai gasi nebuni ca el care sa gaseasca asta ca fiind centrul preocuparii lor.
In timp ce chipul meu tocmai se pregatea sa renunte la orice expresie, doborat fiind de oboseala si aflat sub hipnoza amestecatului in cana, el rupe teatral tacerea si-mi zice>
-Asa zici!
-Ce?
-Ca nu mai vrei sa ne vedem. Nu face pe proasta cu mine!
-Nu fac. Da, asa zic.
-Si…te-ai gandit tu ca asa ar fi mai bine.
-Da. Pentru amandoi.
-Asta e culmea, imi porti mie de grija!
-Intotdeauna ti-am purtat.
-Stii ca nu-mi plac dulcegariile astea de 2 bani!
Tacere.
-Cum il cheama?
-Ce zici?
-Cum il cheama??
-Pe cine?
-Iar ma enervezi, iar faci pe proasta!
-Bine, nu fac pe proasta. Nu este altcineva. Dar nu ai sa ma crezi pentru ca tu crezi mereu ce vrei. Insa am sa-ti spun cumva sa o pricepi: nu mai vreau sa fiu cu tine pentru ca nu te mai iubesc. Nu mai esti omul de care m-am indragostit.
-Da’ cine sunt?
-Nu stiu.
Tacere iar.
-De fapt tu ai dreptate. Poate asa ai fost tu mereu si eu am preferat sa cred altceva.
-A-ha!
Mi-o taie scurt, pufnind afara fumul din pipa pe care il suspendase pana atunci in plamani.
-Faci ce vrei, e treaba ta!
Stau sprijinita in maini si ma uit la el. Asa simplu, asa scurt se despart doi oameni? Nu, fireste ca nu. Asta probabil ca era a mia discutie de acest gen. La inceput ne durea si simplul cuvant “despartire”. Viitorul nu avea sens decat daca eram impreuna. Prezentul nu exista decat daca respiram prin el, daca il atingeam, daca il priveam.
Apoi, intr-o zi ne-am certat. Dintr-un fleac. A fost prima oara si am plans ore intregi. Voiam sa-l impac cu orice pret. Cand ne-am vorbit prima oara dupa acea disputa aerul pe care il respiram in prezenta lui avea gust dulce, de parca as fi mancat vata de zahar.
Iarasi si iarasi aceleasi intamplari…
De la o vreme descoperisem un alt gust ciudat: sa ne provocam unul pe altul si sa  impingem rabdarea si iubirea celuilalt la limita. Ne iubiseram mult prea mult ca sa ne mai multumim cu ceea ce timpul ne lasa sa simtim. Voiam inceputul, voiam regasirea, voiam pasiunea, dar ea era din ce in ce mai umbrita de realitate. Iar realitatea era ca noi faceam parte din doua lumi diferite si, trecand de adolescenta, cand ma indragostisem de el, drumurile noastre se indepartau tot mai mult. Apareau intrebari noi, asteptari noi, vise neplamadite pana atunci prindeau forma. Ce avea sa fie cu noi, ce va face el cu viata lui, ne va ajunge doar iubirea?
Nu.
Il priveam ca prima oara cand il cunoscusem. Atunci avusesem impresia ca il stiu dintr-o alta viata, dar imi era in acelasi timp un strain. Cine era omul din fata mea? Isi mai pastra chipul, vocea, dar restul…restul era doar o iluzie sau un vis al unei adolescente trezite la realitate.
-Bine. La revedere!
Ma intoarce la realitate brusc. Se roteste cu totul catre masa, inconjurat de o aura de fum de pipa.
As  fi vrut sa-i mai spun un cuvant... Dar ne spusesem totul inainte. Ma intorsesem de atatea ori din drum temandu-ma de cea mai profunda dintre temeri: ca o sa uitam ca ne-am iubit!
Dar acum stiam ca asta nu avea sa se intample niciodata. Nu mai aveam cum sa uit. Asa ca am plecat.