Iubire neconditionata

Aud atat de des vorbindu-se despre iubirea neconditionata. Oamenii incearca sa o aplice in relatiile de cuplu, in relatiile de familie si chiar fata de straini. Sa iubesti fara sa astepti nimic in schimb...
Eu una recunosc ca nu pot aplica acest concept la fel de usor ca altii. In mine sunt inghesuite de-a valma toate sentimentele umane care cuprind orgoliu, furie, reactie, invidie... In fine, poate in cantitati neglijabile, dar suficient cat sa strice minunea de "iubire neconditionata".
Cu toate acestea am avut privilegiul -pentru ca, da, consider ca este un privilegiu- sa traiesc acest sentiment de cateva ori in viata mea. Si, in istoria mea personala, iubirea neconditionata s-a lasat descoperita fata de persoane pe care as fi avut motive sa nu le mai iubesc -daca o facusem vreodata-, ba si mai mult, fata de persoane care in anumite momente si-au meritat furia mea.
Asa am descoperit ca, indiferent de relatia mea mai mult decat incordata cu mama pe care am avut-o in anumite momente, nu ma puteam opri sa o iubesc. Mai mult, am aflat ca desi am un orgoliu imens, mai mare mi-a fost dorinta de impacare si de apropiere de ea. Cea mai lunga "despartire" de ea a durat cateva luni, timp in care am fost intr-un doliu sufletesc permanent, fara sa imi dau seama de ce. Intr-o zi m-am hotarat sa o sun, sa trec peste acel ghem din stomac care imi spunea ca un eventual telefon ar ignora toate cuvintele pe care ni le spusesem mai mult sau mai putin indreptatit, si sa vad ce face> "Ce mai faci, mama?" Si ea, ca si cand imi asteptase telefonul toata ziua a inceput sa-mi insire vesela tot felul de povesti despre ea si despre nepotelul meu. Atunci mi s-a facut soare in suflet si am recunoscut pentru prima oara ce simteam: "cred ca asta se numeste iubire neconditionata".
Un sentiment asemanator am trait pentru un  om care a iesit din viata mea atunci cand aerul pe care il respiram nu-mi era suficient daca el nu era in preajma. A iesit pur si simplu, pentru motive bune, pe care Dumnezeu le stie. Nu mai conteaza...
Si atunci am avut acelasi sentiment. As fi putut sa ma infurii, sa imi spun ca nu m-a meritat, sa ma consolez transformand iubirea in ura, asa cum se obisnuieste, din cate am inteles.
Eu, in schimb, m-am trezit ca il iubeam in continuare, ca aerul era la fel de rarefiat in lipsa lui si ca atunci cand, pentru un motiv sau altul ne-am mai intalnit dupa ce ne-am despartit, nu ma puteam abtine sa zambesc si sa simt ca traiesc din nou. Desi stiam care este realitatea.
Si iar mi-am spus atunci: "cred ca asta se numeste iubire neconditionata. Nu-mi da nimic si totusi eu iubesc. Deci iubirea e a mea, nu? Nu trebuie sa o astept de la altii. Ei pot veni sau pot pleca din viata mea, dar daca eu iubesc, asta nu-mi poate lua nimeni. Asadar... iubirea este neconditionata pentru ca imi apartine, nu pentru ca mi-o da altul.Hmm...Bine de stiut!""
Am plecat pe drumul meu in viata mai departe, singura, luand cu mine ce era al meu: iubirea.
Asta...pana in ziua cand cineva, privindu-ma, a reusit sa vada in mine ceea ce multi nu vedeau. Si atunci a impartit cu mine iubirea lui.