Pozitia mamei

O priveam cum statea in fata mea, prabusita in fotoliu, imbracata inca in pardesiu si incaltata cu ghetele ei mai degraba comode decat aratoase. Mama.

Altadata un munte de fier de care ma izbeam adesea cu furie, acum imi invadase garsoniera ca o straina, cerandu-si parca scuze pentru deranj. Gentile de voiaj care o incadrau erau tot ce mai culesese dupa o viata de munca si lupta continua. Cu oricine, cu orice…

Cocotata in varful canapelei si purtand inca pantalonii de camuflaj barbatesti cu care dimineata sarisem ca din pusca sa o salvez de gesturi brutale sau cine stie ce alta grozavie, ma uitam la ea cu chipul impietrit.

„Ce ai facut cu tine? Ce ai facut cu noi?? Cum de ai putut fi atat de…inconstienta?” As fi vrut sa-i strig toate acuzele astea in fata, dar ea nu ma lasa. Incerca, culmea culmilor!, sa se dezvinovateasca, sa se justifice.

„Eu am crezut ca mai este mult timp…ca nu o sa fie atat de repede. Si Diana mi-a spus asa si acum…uite ca nu mai raspunde la telefon. Si oricum…in notificare nu spunea cand vor veni si eu aveam dreptul sa contest. Asa mi-a spus Diana!”

„ Diana e o cretina, mama! Este doar o nenorocita care te-a aruncat pe tine in gura lupului sperand ca daca prin minune va iesi ceva, o sa ia ea osul cel mare! Si nu m-ai crezut cand ti-am spus. Atunci iti eram dusman si ea prietena si confidenta. Unde este ea acum?”

„Nu stiu…a plecat la munte…”

„Da, ce convenabil… Iar tu esti aruncata in strada ca un caine!”

Nu, mama mea nu era proasta, doar ca atunci prefera sa evite adevarul. Prefera sa minta, sa pretinda, sa indruge tampenii decat sa recunoasca ceea ce era evident: ca pierduse o lupta pe care stiam de la inceput ca o va pierde, dar pe care se incapatanase sa o poarte. Si ce era cel mai grav era ca dezastrul ei ne afecta pe toti. Pentru ca desi nu puteam sa ne suportam prezenta mai mult de o ora la un loc fara sa ne certam, eram legati unii de altii ca ramurile unui copac. Eram, greu de crezut, o familie.

                                                                 .........................

Ma trezisem de dimineata cu un sentiment straniu de calm. Nu mai fusesem atat de calma si de senina de saptamani intregi. Indraznisem chiar sa imi spun ca viata nu este atat de grea pe cat mi se parea uneori si ca de fapt asta ar fi starea mea naturala. Nicio grija, nicio strangere de inima.  De unde atata liniste?

„Alo, da?”

„Patty, au venit sa o dea afara pe mama.”

O clipa nu am aer. Incep sa tremur fara sa ma pot opri.

„ Ce face…ce facem acum?”

„Nu stiu, dar nu o putem lasa singura. Te poti duce tu? O sa vin si eu mai tarziu.”

Inchide. In urechi in persista un zgomot ascutit si mi-e frig, mi-e tare frig si tremur.

Stiam ca acest moment urma sa apara, dar de la un timp preferasem sa-l ignor asa cum ignori cea mai urata dintre certitudinile viitoare. Va fi. Cand? Nu se stie. Avocata, Diana, spunea ca peste mult timp. Cand incercasem sa vad despre ce este vorba in dosar mi-am dat seama ca acel timp era de fapt scurt, foarte scurt, dar mama inchisese ochii la tot ceea ce ii spuneam eu. Eu eram doar un copil-copilul ei- si desi aveam aceeasi varsta ca a Dianei, Diana stia si eu nu. Nu eram inca un om demn de incredere.

Asa ca si eu am inchis ochii si am preferat sa cred ca mama mea stie ce face. Desi stiam ca nu stie.

Si iata telefonul care anunta sfarsitul povestii. Mama pierduse, iar singurul ei sprijin acum nu erau decat copiii ei. Stiam ca, cel putin la inceput, toata povara noi aveam sa o purtam. Si mi s-a facut frica. Cea mai mare teama pe care am trait-o vreodata.

Mi-am strans genunchii la piept incercand sa gasesc o solutie. Dar frica imi paralizase orice gand, orice putere in timp ce corpul continua sa inghete. Un ger ce venea din adancul fiintei mele.

„Doamne, acum nu mai e de gluma. Nu mai am nevoie de minuni, nu mai am nevoie de trimisi deghizati care sa ma ajute. Am nevoie de Tine, ACUM!”

Stateam cu fruntea inca lipita de genunchi cand cineva m-a acoperit cu o pelerina groasa si calda care a topit frigul. M-a luat usor in brate si m-a strans. Toata teama, tot tremurul a disparut. Am ridicat uimita ochii, dar nu era nimeni, iar pe umerii mei nu statea nicio pelerina. Insa eu zambeam. De unde atata liniste, de unde atata calm?

Mi-am tras pe mine pantalonii de camuflaj, un tricou si am alergat sa-mi salvez mama.

Am gasit-o inconjurata de opt barbati in uniforme, pierduta in explicatii fara sir. M-am asezat intre ea si acei barbati si am stiut ca nimeni nu o va atinge, nimeni nu o va rani. Era mama mea!

Seara, dupa ce am muncit cu greu sa strangem munca de o viata in cateva camioane si sa le trimitem intr-un depozit, am ajuns acasa. Ne-am prabusit amandoua pe unde am apucat si acum urma sa ne confruntam cu realitatea. Iar mama mea, care o viata intreaga ma invase cum trebuie sa fiu puternica si fara mila fata de compromisuri, bajbaia intr-o minciuna pe care nici ea nu o credea, dar care era singurul drog care o facea sa suporte ceea ce traia.

Mama…

Imi venea sa strig la ea sa o trezesc la realitate, dar vedeam ca e mai mult decat putea indura.

Mama…

As fi vrut sa o las singura sa suporte toate consecintele dezastrului ei, dar ma durea mai mult decat daca m-as fi abandonat pe mine.

Mama…

Lacrimile ei, atat de rare, lacrimile unui om pe care in viata mea nu-l vazusem plangand mai mult decat ai putea numara pe degetele de la o mana, ma doborau si nu-mi sopteau decat un adevar: ca oricat de mult mi-ar fi gresit si oricat de mult m-as fi inversunat impotriva ei, nimic nu ma putea opri sa o iubesc.

„Mama…lasa ca o sa vedem noi ce o sa facem. Dumnezeu are grija de noi…O sa o scoatem la capat. Hai sa dormi!”

Si i-am facut semn sa se aseze pe cealalta jumatate de pat.

Ca si cand cineva i-ar fi mutat trupul suferind, s-a asezatpe marginea patului, cu spatele la mine, privind in gol.

„Ce e, mama, de ce nu dormi?”

„ Ma gandesc la sora ta, cum s-o descurca cu cel mic? Ce greu i-o fi!”

M-am intors cu fata catre perete si mi-am inghitit lacrimile. Am inteles ca mama mea nu imi mai putea purta de grija. Poate ca de acum eu trebuia sa-i port de grija, eu trebuia sa fie cea care vegeaza si lupta fara sa se astepte niciodata sa fie intrebata cum se simte ori daca mai poate.

Am adormit intelegand ca pe lumea asta suntem singuri, insotiti doar de Dumnezeu, intelegand ca si cei de la care am asteptat in mod firesc sprijin s-ar putea sa se dovedeasca intr-o buna zi incapabili sa ni-l mai ofere.

Am adormit singura, doar cu mine.

Asa am devenit om.