Ieri ajunsesem la limita. Da, imi place sa ajut oamenii, da,
o fac cu drag, dar in ultima vreme nu imi mai apartin deloc. Daca nu e mama
care a fost in spital, e bunica pe care o vad rar si imi tot reprosez ca
trebuie sa-i acord mai mult timp ca nu se stie cat o mai am alaturi. Daca nu e
catelul care trebuie scos in parc, e casa in care trebuie sa fac ordine, daca
nu e nu stiu ce actiune umanitara, e telefonul unui prieten, cunoscut sau chiar
necunoscut care imi cere ajutorul, sfatul, contributia. Daca nu e una e alta.
In sfarsit! Ieri nu mai voiam sa mi se ceara nimic, sa mai aud pe nimeni
plangandu-se, vaicarindu-se, cerand.
Drept care iau catzika sa o scot la plimbare in parc.
(ziceam ca nu mai fac ceva pentru nimeni? Ziceam prost.)
Cand sa ma dau jos din masina, vad de la distanta cum vine
catre mine un batranel, cu intentia vadita intiparita pe fata ca avea sa-mi
ceara ceva.
Deschid portiera, ies si cum batranelul ajunsese in dreptul
meu si tragea aer in piept sa zica ceva, il atac eu mai intai si-i zic: NU, azi
NU! Azi n-am chef sa mai dau nimic, nu mai suport sa-mi ceara nimeni nimic!
Batranelul se uita la mine cu palaria data pe ceafa si-mi
zice pe un ton impaciuitor: Da, fata lu tata, te inteleg. Ca si mie imi cer
unii uneori tigari de ma capiaza de cap. Ba imi cer una, ba imi cer alta…si eu
tot le dau. Macar matale esti mai breaza, dar eu sunt un prapadit si tot nu
conteaza. Voiam un foc de tigare.
Trag hotarata de lesa catzicii si ii zic: Bre, azi nici fum
n-am!
Bine, nu-i problema! Sa-ti fie de bine!
Am plecat la alergat prin parc. Am lasat in urma o parte din
oboseala, din ganduri. Cand m-am intors la masina parca as fi vrut sa-l mai
gasesc acolo. Cred ca m-as fi oferit eu sa-i dau ceva. Prea a fost de bun simt!
