Incep prin a-mi cere iertare. Aceasta poveste este inspirata din mai multe povesti adevarate si, prin urmare, este posibil ca cineva sa se simta direct vizat de aceasta istorie. Cu toate acestea, vreau sa atrag atentia ca este vorba numai despre inspiratie si nu despre o relatare fidela a evenimentelor, cu atat mai putin de o incercare de a schimba realitatea care a fost. Dar am folosit povestea cuiva pentru a imbraca de fapt, intr-o alta haina, o poveste personala.
Cat fac 7 ori 8?
Dacă te-ai fi întalnit noaptea pe o stradă mai puţin umblată
cu Petru, probabil că ai fi încercat să treci cât mai neobservat. Ar fi fost
mai mult ca sigur înspăimăntător cu silueta lui deşirată, cu părul răvăşit şi
barba nerasă, cu haina de piele neagra, amintind de tinuta legionarilor.
Din fericire, povestea noastră începe cândva în timpul zilei,
timp în care lumina ar fi descoperit că matahala neagră şi zburlită are de fapt
o privire inocentă de copil şi un aer poetic de student francez, iar dacă ai fi
avut răgaz să-l urmăreşti mai mult, ai fi rămas cu sentimentul straniu că este
mai degrabă vorba de un adolescent, de un băieţandru, nefiresc crescut şi
purtând clandestin însemnele maturităţii: barba şi nişte fire de păr albe,
răzleţe.
Petru tocmai ce se întorcea din oraş în acea zi şi se afla la
numai câţiva paşi de intrarea în blocul unde îşi avea apartamentul când în urma
sa auzi o voce:
-Domnu, domnu!
Petru îşi dori să ignore chemarea, dar vocea insistă:
-Domnu, domnul, nu va suparati...
Se întoarse cu oarece lehaminte în direcţia din care era
strigat.
Am uitat să vă spun că Petru era îndrăgostit. Sau
fusese...nici el nu mai ştia sigur. Tot ce ştia era că povestea aceea îl
consuamse teribil şi în ultima vreme avea tot mai puţină disponibilitate să răspundă
oricărei solicitări, de orice fel. Pur şi simplu se simţea vlăguit.
-Domnu, domnu, pot să vă rog ceva? insistă vocea care se
dovedi că aparţinea unui pui de om negricios şi murdărel care stătea pe jos,
rezemat cu spatele de peretele unei case. Cât fac 7 ori 8?
Petru rămase cu gura căscată. Tocmai se pregătise să-l
expedieze pe puşti, gândindu-se că acesta avea să-i ceară bani, aşa cum făceau
toţi cei asemenea lui. Dar nu, copilul îl întreba despre matematică.
-56.
-A-ha! Mulţumesc mult, spuse puştiul şi îşi completă
răspunsul în caietul pe care îl ţinea în poală.
-Auzi puştiule, cum te cheamă?
-Andrei, ca pe tata.
-Bravo, Andrei. Şi îţi place la şcoală?
-Da, îmi place, dar ai mei sunt săraci şi mama e bolnavă de
cancer. Stăm cu toţii şi cu ăla micu într-o cameră şi nu avem lumină electrică.
De aia îmi fac temele aici.
-Auzi Andrei, mă laşi să-ţi fac o poză?
-Da, dar să mi-o dai şi mie după aia.
-Bine, când o scot pe hârtie ţi-o dau.
Petru îi făcu o poză lui Andrei chiar aşa cum se afla acolo,
stând pe jos şi făcând teme.
A doua zi Petru se trezi cu un sentiment bun. De multă vreme
nu mai avusese convingerea că trăieşte într-o lume bună, în care oamenii pot fi
oneşti şi caută să evolueze cumva spre mai bine. Ultimii ani îl obligaseră să
accepte cu greu şi după multă suferinţă că viaţa era altfel decât şi-o
imaginase. Până şi poveştile lui de iubire parcă se străduiseră să-i
demonstreze că a te dărui cu tot sufletul şi toată deschiderea unor oameni,
chiar şi celor pe care i-ai crezut a fi cei mai frumoşi şi mai curaţi, este,
cel puţin în oraşul ăsta, în ţara asta ori în vremea asta, o fantezie care cere
un preţ imens şi, pe cât iubise, pe atât de mult fusese judecat şi respins
pentru asta.
„Bai Petrule, tu iubeşti prea mult! Stiu ca sună ciudat, dar
oamenii nu-şi pot permite să-şi arunce viaţa în aer doar pentru că iubesc, aşa
cum faci tu. Nu ştiu cum să-şi spun, dar...îmi dai sentimentul că prin felul
tău de a iubi de fapt o împovărezi pe femeia aia, o sufoci de-a dreptul! Nu
trăim romane, trăim o viaţă în care prima regulă este să supravieţuieşti. Tu
parcă nici nu mai ţii cont de asta când iubeşti.”
Vorbele astea i le spusese o veche prietenă din liceu, de
care de asemnea fusese îndrăgostit mult timp, astfel că ea ştia mai bine decât
oricine cum este Petru când iubeşte.
Doar că acum puştiul ăsta, Andrei, reuşise cu inocenţa sa
să-i demonstreze că lumea poate fi şi altfel decât fusese obligat să accepte.
Se îmbrăcă în grabă şi ieşi pe balcon pentru a adulmeca
vremea: se anunţa o zi perfectă. Se sui pe bicicletă şi porni spre studioul
fotografic unde lucra. În ziua aceea
avea să facă poze mai multor copii, clienţii săi favoriţi.
Spre seară se întoarse acasă. Sentimentul bun cu care se
trezise de dimineaţă îl ţinuse plin de energie toată ziua şi acum, pedalând, se
gândea cu uimire cât de departe se simţea de ziua de ieri când, pe măsură ce se
apropia de casă, avea tot mai mult senzaţia că de undeva, din piept, îi atârnă
o imensă greutate care îl trage tot mai mult spre pământ.
La colţ de stradă dădu iaraşi peste Andrei, care stătea concentrat
asupra unei cărţi de şcoală.
-Ce faci Andrei? A fost bine azi la ora de mate?
-La mate?! Aaaa, da, a fost, îi răspunse copilul ca şi când
era vorba de o poveste veche de care de abia îşi mai amintea. Privirea sa
deveni însă vioaie când văzu bicicleta pe care stătea urcat Petru.
-Pot să dau şi eu o tură?
-De ce nu? Ia încearc-o!
Puştiul să căţără îndemânatec pe şaua ridicată prea sus
pentru el şi, după ce se învârti de câteva ori pe stradă, se făcu invizibil,
dispărând după colţul ultimei case.
Petru îl privea cu atenţie şi cu inima strânsă. În el se
zbătea atât gândul că aceasta era poate ultima oară când avea să-şi vadă
bicicleta, dar şi dorinţa de a crede în onstitatea puştiului, aşa că îşi derula
de mai multe ori în minte scena de ieri, când Andrei îl întrebase atât de
inocent cât fac 7 ori 8. Nu, nu putea să fie un şarlatan! Un hoţ nu şi-ar fi
petrecut timpul făcându-şi temele pe stradă.
Doar că puştiul întârzia să apară. Pe marginea drumului, în
lumina tot mai scăzută a zilei către noapte, Petru părea un gigant încremenit,
o statuie neagră prin a cărei expresie sculptorul dorea să redea tensiunea
aşteptării.
După 25 de minute se clinti din loc şi se îndreptă cu paşi
grei către blocul său. Fără să-şi dea seama de unde şi cum, greutatea aceea
imensă începea să-i apese tot mai greu pieptul. Deschise uşa din fier, masivă a
clădirii şi o lăsă să se trântească în urma sa cu putere, când în spatele său
se auzi un clinchet vioi de clopoţel.
-Domnu Petru, Petru am
venit! A fost belea bicla asta! Am trecut repede până acasă să o vadă şi mama
să se poată bucura.
Petru se întoarse în stradă cu o privire buimăcită de
surpriză.
-Ce, credeai că am plecat de tot cu ea? Ha, haaaa. Pai io nu
fur!
-Si zici ca ţi-a placut bicicleta?
-Daaaa, beleaaa! As vrea si eu una, da n-avem noi bani de asa
ceva!
-Ei, cine stie, poate ca o s-o capeti.
-Pai de unde? Ca noi n-avem bani, repetă puştiul.
-Ei, nu se ştie niciodată.
În mintea lui Petru se născuse o idee: voia să îi cumpere
puştiului o bicicletă. Din păcate, însă, banii de abia îi ajungeau să
supravieţuiască şi datoriile pe care trebuia să le plătească îi înecau orice
vis propriu şi cu atât mai mult visul de a putea ajuta pe cineva. Cu toate astea,
i se păru că apariţia din senin a acestui copil la colţ de stradă nu era
întămplătoare. Avea un sens şi, din câte putea el să simtă, un sens bun. Era un
fel de mesager trimis să-i amintească despre el, despre adevărata sa natură
care începuse de câţiva ani să se ofilească sub apăsarea atâtor suferinţe. Era o chemare la viaţă.
Noaptea aceea nu putu dormi. Nici nu voia. Îşi făcut o cafea
tare, pe care o îndulci cu mult zahăr, apoi se aşeză în faţa computerului şi
deschise o pagină albă. Câteva minute privi pagina cu atenţie, ca şi când ar fi
aşteptat ca din ea să se ivească tipărit începutul primei fraze. Apoi îşi aprinse
o ţigară şi după un moment în care rămase încremenit deasupra tastaturii,
începu să scrie lovind repede, aproape cu furie tastele computerului.
La ora 4.20 de dimineaţă, planul era pus la punct: avea să
creeze un adevărat eveniment social la care va invita toţi prietenii şi
cunoscuţii săi, iar prin donaţiile acestora va reuşi să strângă bani pentru a
cumpăra o bicicletă şi poate chiar mai mult, pentru a schimba destinul acestui
copil. Pozele pe care le făcuse în prima zi i-au fost martori atunci când a
postat povestea întâlnirii sale cu Andrei pe o reţea de socializare, reuşind să
strângă sute de voturi pozitive, care au dat postării statutul de „viral”.
-Ai văzut? Dracia a devenit virala! Îi spusese Petru prietenei
sale din liceu când veni vorba despre povestea cu Andrei.
-Da, am văzut, răspunse ea cu un zămbet reţinut. Se pare că
toţi avem nevoie să credem că lucrurile pot fi şi altfel decât ne-am obişnuit,
adică prost...
Petru era suprins de impactul poveştii sale, dar în acelaşi
timp simţea că tot entuziasmul pe care îl avea era ca o energie imensă capabilă
să mişte sufletele a zeci şi sute de oameni.
Evenimentul avu loc într-o sămbătă, într-un cunoscut
parc bucureştean. Era programat să
înceapă la ora 14. Petru venise înainte cu mult timp pentru a fi sigur că totul
va decurge aşa cum plănuise. Aproape de ora de începere, dădea deja semne de
nerăbdare şi emoţie. Îşi anunţaseră participarea cel puţin 100 de prieteni de
pe reţeaua de socializare. În plus, îi promiseseră că vor veni şi alţi
cunoscuţi cărora le povestise de Andrei şi de dorinţa lui de a-i cumpăra o
bicicletă copilului.
La ora 14, parcul era însorit şi mirosea a miere de tei.
Copii de câţiva anişori îşi strigau părinţii entuziasmaţi, iar aceştia din urmă
îi priveau atent cum se cocoaţă pe tobogan. Câteva fete cu pantaloni scurţi
treceau legănându-se pe role, iar câteva perechi de îndrăgostiţi se opreau
îmbrăţişându-se pe alee şi apoi se îndepărtau strângându-şi mâinile cu putere.
Niciun inviatat nu îşi făcuse încă apariţia.
La ora 14.35, apăru o fată în jeanşi şi tricou, cu un rucsac
în spate. Văzând-o cum caută din ochi ceva, Petru înţelese că este unul dintre
cei care îşi anunţase venirea. O primi cu entuziasm.
La ora 15 erau în total 7 persoane venite.
Petru se gândea că nu alesese bine ora 14, pentru că era ora
la care lumea stă la masă. Dar evenimentul dura trei ore, aşa că ceilalţi
invitaţi puteau veni oricând.
La ora 16 erau 13 persoane.
După aceea nu a mai venit nimeni.
Petru se întoarse acasă cu sufletul frânt. Din contribuţia
celor care veniseră strânsese cu greu 500 de lei. Era puţin, foarte puţin şi
nu-i ajungeau să cumpere o bicicletă. Cu toate astea, cei care contribuiseră,
în cea mai mare parte a lor studenţi, dăduseră cât de mult îşi permiseseră. Dar
unde erau prietenii săi maturi, oamenii aşezaţi şi înstăriţi, indivizii care
promiseseră că vin, prietenii apropiaţi, toţi cei care păruseră atât de
entuziasmaţi de iniţiativa sa? Unde dispăruseră cu toţi? Ar fi vrut să-i poată
întreba, dar nu ar fi vrut să le asculte răspunsurile. Cu siguranţă că ar fi
avut fiecare motive bune pentru care nu veniseră. Orice ar fi fost mai
important decât să contribuie la fericirea unui copil.
-Cum a fost? îl sună să-l întrebe prietena din liceu.
-A fost...cum a fost. Dacă ai fi vrut să afli, ai fi venit.
-Petru, ţi-am spus că nu voi fi în Bucureşti atunci!
-Da, sigur, nu era nimeni în Bucureşti atunci....Toţi erau,
ca prin farmec, plecaţi.
-Nu exagera! Eşti copil! Oamenii din ziua de azi sunt
ocupaţi! Au atatea pe cap...trebuie să înţelegi şi tu!
-Înţeleg că au fost mulţi oameni care au promis şi nu a venit
niciunul dintre ei. Dar bănuiesc că de acum trebuie să-mi regândesc noţiunea de
prieteni.
-Ţi-am spus, eşti copil! Trăim într-o lume în care un simplu
angajament scris pe internet nu valorează nimic. Nu te poţi aştepta la nimic de
la aşa ceva...
-Da, trăiţi în lumea voastră. Eu o să trăiesc în lumea mea,
spuse Petru şi încheie convorbirea.
Nu renunţă. Vându unul dintre obiectele de artă rămase
moştenire de la mama sa şi făcu rost de bani pentru a cumpăra bicicleta. Când
apăru cu ea pe stradă, copilul se afla tot la colţ, în aceeaşi poziţie
studioasă în care îl găsise în fiecare zi.
-Andrei, am ceva pentru tine!
Puştiul ridică privirea şi-l salută de parcă nu se mai văzuse
de mult timp.
-Aaaa, domnu Petru! Ce mai faci? Nu mai ai bicla aia misto?
-De fapt, Andrei, am o bicicletă pentru tine?
Copilul nu reacţionă.
-Uite, mă, bicicleta asta e a ta!
-Adică pot să dau şi eu o raită cu ea?
-Poţi să dai şi o sută! E a ta a ta!”
-Pe bune?!!!!!!!!!
-Da, pe bune. Nu vrei să o încerci?
Puştiul sări imediat de la locul său, trântind caietul de
matematică pe jos şi se cocoţă pe bicicletă.
-Mamăăăă, să vezi ce o să zică Umflatu!
-Cine e Umflatu, ma?
-Unu de la noi, răsunse în grabă puştiul şi o rupse la goană
pe bicicletă, umplând strada de viraje şi salturi pe roţi.
-Multumesc mult! E beleaa!
-Să cresti mare si mai ales sa iei note mari!
-Da, da, Iau, iau! Si copilul dispăru după colţul ultimei
case.
Petru rămase iar în urma sa zâmbind. Nu fusese nimeni martor
al acestui eveniment, dar, în sufletul său, se simţea cel mai împlinit dintre
pământeni. Simţea că adusese o rază de soare în viaţa unui copil şi mai ales a
unui copil căruia nimeni nu-i va acorda niciodată şanse ori crezare.
Petru scrise povestea lui Andrei. O televiziune îl invită să
vorbească despre ea, iar el aminti de întâlnirea cu copilul, despre supriza pe
care o avusese când fusese întrebat cât fac 7 ori 8, de evenimentul din parc şi
despre bucuria copilului atunci când primise bicicleta. Nu a spus nicio vorbă
despre nepăsarea celorlalţi, nu a scos niciun cuvânt despre prietenii care nu-i
fuseseră alături si nici despre faptul ca, dupa ce primise bicicleta, Andrei
disparuse de la coltul strazii. Petru dorea ca oamenii să creadă în bine şi să
continue să creadă că lumea poate fi şi altfel decât suntem obligaţi să
credem...
Epilog
Intr-o zi, in timp ce venea de la
serviciu, prietena din liceu a lui Petru trecu pe lângă un băieţel asezat pe
jos, pe strada, care ţinea pe genunchi o carte. Era concentrat si parea ca isi
noteaza cu atentie ceva. Isi aminti povestea lui Petru, dar isi dadu seama ca
este vorba de un alt copil, pentru ca pe Andrei il cunostea din fotografii.
Trecu mai departe cu o oarece retinere in suflet cand in urma sa auzi o voce: „Doamna,
doamna!”
Se opri sovaind.
-Doamna, doamna, nu va suparati! insista
copilul. Doamna, ziceţi-mi şi mie, cât fac 7 ori 8?
Un fior rece o trecu pe sira
spinarii. Ii venea sa se intoarca si sa-i smulga copilului cartea prefacuta din
brate. Dar se opri. Nimeni nu ar fi inteles...
Grabi pasul.
In mintea ei se invartea furia,
revolta si neputinta de a face ceva. Ii venea sa planga si ar fi vrut sa-i povesteasca
tot celui care tocmai se oprise induiosat langa copil si, dupa ce ii raspunsese
„56”, ii strecurase in mana o banconta de 10 lei. Dar ce sens avea? Nu ar fi
oprit nimic din ceea ce este.
Se indeparta. Gandindu-se la Petru in
mintea sa se nascu o idee: "Nu, Petru nu trebuie sa afle niciodata despre asta! El
trebuie să continue să creadă că lumea este mai bună decât atât. Are nevoie de
asta. Si eu am nevoie de asta!” isi spuse ea, si coborî repede scările
metroului unde se amestecă în mulţime.