Gandul zilei

Gandurile sunt importante si ne influenteaza evolutia tot atat pe cat o fac si faptele, doar ca intr-o maniera subtila.  Daca gandurile sunt canalizate prin intentie intr-o anumita directie, atunci ele pot contribui la miscarea universului in directia intentiei noastre, rasfrangandu-se inclusiv pe plan material. Daca gandurile se indreapta intr-o directie si faptele insotesc gandurile, atunci viitorul este al nostru, in cel mai bun sens posibil pentru noi. Singurul lucru care ne opreste de la a avea o viata mai buna este necunoasterea acestor adevaruri, neincrederea si neacceptarea. Si poate mai este un secret: acela ca drumul cel mai  bun pentru noi nu este neaparat si cel pe care ni l-am imaginat ca ne-ar face fericiti.
Tot ce avem este clipa de acum. Grija pentru maine, pentru viitor este grija pentru ceva ce nu putem controla. Tot ce putem face este sa ne preocupam de momentul acesta si sa facem in el tot ceea ce putem mai bine pentru a ne construi o viata buna. A ne gandi insa cu teama la viitor nu construieste nimic. Darama.
Oamenii spun ca au incredere in Dumnezeu, dar nu cred ca rugaciunile lor vor fi ascultate si se ingrijoreaza. Au mai multa incredere in alti oameni insa si nu rareori sunt dezamagiti.
Suntem mai mult decat un trup. Suntem o minte si un spirit. Iar mintea este un instrument cu doua taisuri. Folosita corect ne ajuta sa urmam cel mai bun drum pentru noi. Folosita incorect, ne insala asupra identitatii noastre, facandu-ne sa credem ca suntem una cu problemele pe care ni le derulam in gand. Nu suntem ganduri, nu suntem probleme, nu suntem boli, nu suntem ceea ce ne supara. Suntem oameni si tot ce ne sta in maini cu adevarat este aceasta secunda.

ROMANIA INSULARA

România insulară

 

Nu am apucat mult din „epoca de aur” comunista. Doar atât însă cât să-mi aduc aminte de cozi interminabile pentru alimente strict necesare precum pâinea, laptele sau ouăle, lipsa apei calde, frig de nedescris în apartament şi programe tv cu rol de îndobitocire, excepţiile fiind rare şi vânate cu înfrigurare-vezi o Telenciclopedia sau un film cu Piersic ori Nicolaescu. Cu toate astea, în pofida a  ceea ce ar putea crede noua generaţie, am supravieţuit şi încă am vieţuit uneori fericiţi.

Comunismul a fost urât pentru multe motive şi poate că cel mai important a fost acela că a exacerbat ideea de bine comun în detrimentul interesului individual. Era firesc, aşadar, ca la un anumit moment să apară rezistenţa faţă de ideea de colectiv, de comun, de sacrificiu al unului pentru toţi. Şi în acele timpuri românii au încercat să extragă pe cât posibil din spaţiul comun un spaţiu al lor individual, construind, pe cât posibil, mici celule izolate ca interes de restul lumii. Societatea de atunci însă permitea prea puţin această izolare.

După Revoluţia din 89 şi până în prezent, eliberaţi de cenzură, românii şi-au luat dreptul de a se răzbuna pe anii de comunism distrugând, negând şi furând tot ceea ce mai rămăsese din spaţiul comun, spaţiu rămas acum în mare parte fără nici un gardian al puterii. Ideea unui bine comun, a unei societăţi care să conlucreze pentru binele fiecărui individ nu doar că a rămas o vorbă în vânt, dar a căpătat, în multe cazuri, conotaţii negative. Astfel, iarăşi nefiresc, binele individual s-a ridicat deasupra oricărui interes comun al societăţii, într-o batjocură împinsă la extrem nu doar faţă de ceea ce aparţinea în mod abstract domeniului public, dar şi faţă de ceea ce aparţinea altor indivizi, în mod privat. Este explicaţia pentru care oraşele româneşti arată cum arată, cu o arhitectură şi un colorit care sfidează până şi exoticul gust al caselor mexicane, viu colorate. De asemenea, este explicaţia pentru care natura este distrusă sistematic, fără niciun gând la repercusiunile asupra mediului care ne afectează pe toţi. Este explicaţia şi pentru furt, pentru corupţie, pentru imensa impenetrabilitate a clasei conducătoare faţă de interesele reale ale celor conduşi. Este răspunsul comportamentului celui care îţi taie faţa, îţi ia locul cuvenit, care se întinde peste măsură, care, prin comportamentul său îţi sfidează prezenţa, ajungând să sfideze cu un zâmbet batjocoritor şi legile. Este şi răspunsul pentru care oamenii nu mai cred în legi: pentru că ştiu că acestea nu le reprezintă interesele, ci binele ascuns al unei grup restrâns de oameni.

Ce ne rămâne de făcut?

Într-o asemenea lume care ne afectează şi ne întristează căutăm acei oameni, acele locuri şi momente care ne ajută să putem merge mai departe. Fiecare, în felul lui particular, ajunge să se izoleze de tot ceea ce îl doare, de tot ceea ce îl afectează şi nu poate schimbă, pentru că în această ţară şi legea este luată de multe ori în derâdere. Trăim izolaţi in insule individuale, păşind cu dezgust şi greaţă în spaţiul comun. Închidem ferestrele să nu vedem urâtul din faţa clădirii, întoarcem capul atunci când aroganţa altora ne sfidează bunul simţ şi…tăcem. Cumva, am ajuns să acceptăm că lucrurile aşa stau şi nu pot fi schimbate. Şi ceea ce e mai rău, este că unii nici nu mai sunt conştienţi de urâtul din jurul lor.

Aş vrea să închei cumva frumos, dar îndemnurile către bine deja îmi sună penibil. Tot ce văd şi pot să împărtăşesc cu voi este că nu mai trăim într-o ţară, ci într-un arhipelag plin de insule mici, mici, atât cât să stea un om.

Ca în viaţa fiecărui om, o lecţie învăţată nu înseamnă să oscilezi dintr-o extremă în alta, ci să găseşti echilibru. Iar echilibrul vieţii este acela de a învăţa să fii om între oameni. Noi, românii, încă mai avem de învăţat mult despre asta. Din fericire, există oameni care trăiesc şi gândesc aşa chiar şi aici, în România. Ei reprezintă pentru mine insula mea.