Azi am
citit o postare pe facebook. Era despre o departire “frumos asumata”, asa cum a
calificat-o o cititoare.
Oricat de matura, de onesta si curata poate fi o
despartire, este totusi insotita de durere. Poate ca, daca ea nu se incheie cu
vorbe grele aruncate in fata, cu reprosuri si furia de a fi fost tradat, este o
sansa ca acei ani traiti impreuna sa nu devina o pagina neagra in albumul
vietii, la care nu vrei nicicand sa te intorci. Poate ca asa, peste un timp, va veti putea
intalni iarasi si inimile voastre, desi date acum altcuiva, vor recunoaste in
ele ramasita unei iubiri care nu se va stinge niciodata, pentru ca asa sunt
iubirile cu adevarat curate. Dar, iarasi spun, despartirea doare.
In viata
mea am avut nefericirea de a ma fi despartit de multe ori. Daca ar fi sa ma uit
in urma, nu cred ca ma sperie atat gandul de a fi singura, ori de a o lua de la
capat (pentru ca viata mi-a demonstrat ca mereu am avut puterea sa o fac), dar
ma sperie inca gandul despartirii. Ma sperie pentru ca stiu ca, odata cu omul
care iese din viata mea, pleaca o parte din visele mele, din planurile mele de
viata, planuri simple, de om care isi doreste sa fie iubit si sa iubeasca, sa
aiba o familie si, cu ajutorul lui Dumnezeu, copii. Raman in schimb in jurul
meu lucruri pe care le-am construit impreuna, obiceiuri de a face totul cu
bucurie, tinandu-ne de mana ori uitandu-ne in ochi, locuri goale in care
inainte erau lucrurile lui cu grija puse in raft de mine, farfuriile si tacamurile
pe care altadata le aranjam cu drag pentru a-i face o bucurie cu ceea ce gateam.
Contactul cu toate aceste lucruri doare. Ca si cand cineva m-ar trezi dintr-un
vis frumos, ma intorc la o realitate a singuratatii, in care trebuie in fiecare
zi sa-mi gasesc puterea si energia de a merge mai departe. Departe de viata pe
care mi-am dorit-o…
Se spune ca
nu trebuie sa ai asteptari de la omul pe care il iubesti, ca nu trebuie sa iti
pui intregul plan de viata in stransa legatura cu el, ca trebuie sa accepti ca
oricand poate intra si iesi din viata ta.
E adevarat,
viata merge mai departe indiferent de prezenta sau disparitia unui om din viata
noastra. Si tot adevarat este ca planurile noastre nu ar trebui sa depinda
intru totul de cel sau cea alaturi de care stam. Dar mai cred ca, de multe ori,
din dorinta de a nu suferi, refuzam sa mai traim iubirea in sensul ei total,
care inseamna daruire, implicare si renuntare la egoism. Asteptam ca viata sa
ne puna la dispozitie conditiile necesare pentru a ne implini iubirea. In
realitate, viata nu ne ofera aceasta sansa decat atunci cand intalnim pe cel
iubit. Restul tine de noi, de cat de mult acordam sansa acestui sentiment, de
locul pe care i-l facem in inima noastra si de valorile pe care le punem mai
presus de el. Nu putem cere nimanui sa ne faca relatia fericita si implinita.
Singurii care pot sa ofere solutii suntem doar noi.
Zilele
trecute vorbeam cu sotul meu si cautam solutii. Ne este greu sa stam atat timp
departe unul de celalalt. Mie imi este tot mai greu. Incercam sa gasim o cale
de a ne aduce impreuna. Eu i-am spus ca, daca avem iubire suficienta, vom gasi solutia,
pentru ca eu stiu ca pana la urma este o
chestiune de prioritati si, daca iubesti pe cineva mai mult decat restul
lucrurile pe care le pui in balanta cu relatia ta, atunci vei gasi puterea si
curajul de a alege iubirea. El mi-a raspuns ca nu e asa, ca nu depinde de cat
iubesti, ci depinde de viata si de sansa pe care ne-o da.
O zi am fost foarte trista.