joi, 8 octombrie 2015

jurnalul unei schimbari 13

Am observat ca cele mai mari lovituri mi-au fost date de oameni pe care i-am ajutat cel mai mult si carora le-am acordat cel mai mult bunavointa mea. Au durut cu mult mai mult decat palmele pe care le-as fi primit de la persoane cu care am fost vreodata in conflict.
Mi s-a intamplat insa tot de atat de multe ori sa fiu surprinsa de grija, ajutorul si iubirea unor oameni carora nu am avut prilejul sa le dau nimic. Uneori nici o multumirea suficienta.
Am inteles ca daca voi vrea sa ajut in continuare oamenii, trebuie sa invat nu doar sa nu astept nimic de la ei, pentru ca viata ma va rasplati oricum in formele ei minunate, dar ca trebuie sa invat sa trec peste loviturile, tradarile si nerecunostinta unora. este o noua treapta a iubirii si mi-e atat de dificil sa o sui...

miercuri, 16 septembrie 2015

Jurnalul unei schimbari 12. nevoia de a face bine


Societatea, religia, morala ne invata ca trebuie sa fim buni. De ce sa fim buni? Pentru ca asa e bine, asa e frumos, asa se cuvine, asa merg lucrurile mai usor intre oameni si asa vrea Doamne-Doamne. Si daca nu? Daca nu, nu e bine, nu e frumos, esti rau, esti nesuferit si se mai supara si Doamne-Doamne si te trimite direct la reeducare in Iad.

Realitatea e ca nicio invatura nu cred ca are cu adevarat efect daca nu este perceputa ca fiind o expresie de necontestat a ceea ce exista. Iar ceea ce exista trebuie sa fie simtit, perceput cu fiinta proprie, nu cu mintea altuia. Altfel spus, omul trebuie sa simta nevoia de a fi bun, nu sa stie ca trebuie sa fie bun. Iar asta inseamna ca, inainte de-I invata si indemna pe altii sa fie buni, generosi, iertatori sau mai stiu eu cum, este bine sa le arati motivele pentru care trebuie sa o faca, motive care nu trebuie sa se concentreze pe ceilalti, ori pe frica de divinitate, ci pe sine si pe binele pe care ti-l faci tie fiind bun cu ceilalti.

In Biblie se spune ca trebuie sa-ti iubesti aproapele ca pe tine insuti. Daca nu ai masura binelui pentru tine, nu o poti avea nici pentru ceilalti.

Cred, asadar, ca primul pas este sa ne aplecam spre noi si sa intelegem cu ce ne serveste propriei fiinte sa ne exprimam bunatatea, carei chemari raspunde acest indemn si ce nevoie serveste. Si dupa ce vom fi convinsi de raspuns, binele va fi expresia fireasca a existentei noastre.  

luni, 14 septembrie 2015

Jurnalul unei schimbari-11. Patagonia in sufletul meu


Acum un an si ceva am vazut un film. Actiunea se petrecea in Argentina, Buenos Aires. Dintr-o data mi-am dorit foarte mult sa ajung acolo si visul mi s-a implinit, desi, daca ar fi fost sa ma iau dupa glasul unora, nu aveam nici bani, nici timpul necesar. Cu toate astea, cand am rezervat biletul, am fost sigura ca banii vor veni de undeva. Si timpul la fel. Si au venit cu prisosinta.

Pe data de 1 ianuarie 2015, mi-am imbratisat sotul de ramas-bun si m-am suit in avion. Deja imi era dor de Alex, dar el ma indemna sa-mi urmez visul, asa cum ma indeamna mereu si sa ma bucur de experienta care va veni.

Am petrecut in Argentina 4 saptamani, dintre care aproape 3 saptamani numai in Buenos Aires, o saptamana in Patagonia si 2 zile la cascada Iguacu. Dupa 36 de ani am atins, pentru cateva ore, pamantul pe care m-am nascut, Brazilia.

Multi dintre cunoscutii mei care ajung in Argentina merg acolo pentru tango. SI eu am crezut ca am mers din acelasi motiv. Cu toate astea, acum, cand tanjesc de dorul Argentinei, in minte nu-mi vine Buenos Aires, ci Patagonia, acel pamant minunat, capat al lumii, care iti da in mod straniu senzatia ca esti acasa.

M-am intrebat de ce am avut un asemenea sentiment la o asemenea departare de casa si, de curand, am aflat raspunsul.

In Patagonia este multa pustietate. Kilometri intregi de stepa, munti, ghetari, lacuri, mare. In multe parti nu auzi decat vantul cum se naste din tacerea absoluta si apoi se resoarbe iar in tacere. Citisem in unele carti despre contemplarea linistii, dar niciodata nu am inteles sensul celor citite pana atunci.

In acel loc este atata frumusete, atata liniste si atata maretie a naturii, incat este imposibil sa mai simti vreo limita mintala ori fizica intre tine si tot ceea ce te inconjoara. Cumva, devii una cu tot, pentru ca pur si simplu nu mai poti pastra nicio granita intre tine si atata frumusete. Mintea se linisteste si constiinta faptului ca nu esti un individ separat, ci o manifestare a vietii insasi, alaturi de toate celelalte manifestari deopotriva uimitoare ale vietii iti patrunde fiecare colt ascuns al constiintei.

Patagonia imi era atat de familiara pentru ca ma regaseam pe mine, eu, cea pierduta in temeri, in nelinisti, in limitari, in separari.

Am revenit in Romania. Cand am intrat in birou radiam atata bucurie de a fi si atata lumina, incat colegii mei au ramas uimiti. Iar unii….nemultumiti. Nemultumiti ca cineva dintre ei reusea sa fie altfel, ca reusea sa se bucure, sa straluceasca. Acesta a fost motivul pentru care mi s-au pus atatea limite si interdictii incat, dintr-o data, m-am simtit ca un cal salbatic prins in lat. Imposibilitatea de a ma elibera si sentimentul profund de limitare contrastau puternic cu toata expansiunea pe care constiinta mea o dobandise. Asa se face ca, in loc sa-mi pastrez lumina si bucuria de a fi, constiinta unei unitati cu tot ceea ce ma inconjoara, am inceput sa urasc mediul in care lucram. Il uram atat de mult si ma simteam atat de captiva in el, incat in scurt timp am inceput sa am hemoragii nazale, crize de fiere si accese de furie.

Toate acestea au incetat in clipa in care am aflat ca sunt insarcinata. Ca si cum cineva mi-ar fi sters toata suferinta cu buretele, gandul ca voi fi mama mi-a umplut inima de atata bucurie si recunostinta, de atata iubire si sens, incat fiecare zi mi se parea ca straluceste. Mi se parea ca inteleg de ce lucrurile erau in viata mea asa cum erau si ma bucuram.

Dar am pierdut sarcina. Sentimentul de izgonire de Rai a fost si mai dureros, si mai profund si furia a fost si mai mare. Nu pe Dumnezeu, ci pe propria mea viata, pe limitarile ei.

Pierdusem atat de mult orice sens al unitatii cu ceea ce ma inconjura si eram atat de pornita impotriva acestor conditionari, incat am simtit ca ma prabusesc.

 A trecut un timp. In tot acest timp am avut timp sa-mi amintesc ca nimic nu se intampla fara un motiv. Am incercat sa inteleg motivul pentru care imi uram atat de mult locul de munca si am decis ca, daca doresc sa fac o schimbare in viata mea, aceasta nu trebuie sa fie motivata de ura pentru trecut sau prezent, ci de iubire si incredere in viitor. Inainte de a schimba mi-am dorit mai intai sa accept ceea ce mi se intampla. De asemenea, amintindu-mi de iubirea imensa pe care am simtit-o atunci cand am fost insarcinata, mi-am dat seama ca acea iubire nu a plecat niciunde, ca este tot acolo, in sufletul meu si ca nu este nevoie de niciun prilej special pentru a o redescoperi si a o manifesta. Am mai inteles totodata ca Dumnezeu ne ajuta uneori sa-I descoperim linistea si pacea, dar ca noi trebuie sa pastram mereu viu acest dar si sa-l inmultim prin comportamentul nostru de zi cu zi, prin meditatie, prin rugaciune, prin bunatate si acceptarea celorlalti si a noastra insine. Altfel, ne pierdem, asa cum m-am pierdut eu la inceputul acestui an atat de frumos inceput, amintindu-ne doar de frumusetea unui moment, fara a mai avea puterea de a-l retrai.

Dupa mult timp, ieri am fost pe plaja. Mi-am luat o paturica si m-am asezat pe ea, impreuna cu catelusa mea care se tot rotea fericita in jurul meu si-mi dadea pupici pe maini si pe picioare facandu-ma sa rad. Am admirat marea agitata, cerul, mirosul aerului, nisipul umed, un tatic care isi invata prichindelul sa mearga, un domn gras care a intrat in apa si a ridicat mainile in sus a bucurie si slava, o doamna cu fusta care facea poze de pe mal, un cuplu de indragostiti care isi faceau un selfie, un pescarus pe care l-am urmarit mult timp pentru ca mi s-a parut ca avea o culoare tucoaz ireala, fosforescenta si, pentru prima oara dupa Patagonia, mi s-a parut ca vantul se naste dintr-o tacere absoluta si se intoarce acolo. Am devenit iarasi una cu tot ceea ce ma inconjura si din nou un sentiment de liniste si siguranta s-a coborat asupra mea. Patagonia s-a intors in sufletul meu!

Se spune ca dupa ce ajungi la capatul lumii, viata o ia de la capat. Oricum, nu va mai fi niciodata aceeasi.

 

vineri, 24 iulie 2015

jurnalul unei schimbari.10


 

Marturisesc ca cel mai dificil mi se pare sa alegi. Cand te afli in mijlocul unei situatii si trebuie sa-i faci fata, cumva te descurci. Dar cand esti inaintea ei, anticipand toate variantele posibile, eventualele castiguri si pierderi…ei bine, mi se pare teribil de dificil.

Azi am fost iarasi in fata unei alegeri destul de importante. Implica bani, energie si, fireste, intrebarea daca merita, daca o sa functioneze, daca va fi bine, daca nu cumva o sa fac asa cum am facut si in alte situatii din viata mea, sa investesc mult in anumite activitati din care sa nu rezulte nimic concret. Apoi a venit intrebarea: oare chiar nimic nu s-a ales de pe urma acelor experiente?

Daca ar fi sa ma gandesc la scopul pe care l-am avut in vedere atunci cand am facut acele alegeri, as putea spune ca nu s-a realizat, dar povestea este intotdeauna mult mai adanca decat pare la o prima vedere si este alcatuita din toate faptele noastre de zi cu zi, din toate senzatiile, emotiile, invataturile pe care le-am cules fara macar a fi constienti de ele. Desigur, o diploma ne va confirma intotdeauna ca efortul depus a meritat, dar pentru cele mai multe dintre realizarile noastre nu primim nici un fel de diploma, asa ca trec neobservate. Nimeni nu ne va da o diploma ca am devenit mai bogati sufleteste pentru ca am calatorit, chiar daca nu calatoria in sine a fost obiectivul nostru, nimeni nu ne va lauda ca am facut greseli din care am invatat lectii pretioase despre viata si am devenit mai intelepti, nimeni nu ne va evidentia pentru ca dorind sa ne depasim limitele si temerile am facut pasi pe care majoritatea celor din jurul nostru se tem sa-i faca si poate putini vor fi aceia care, uitandu-se in ochii nostri, vor observa ca, luand unele decizii si asumandu-ni-le, am devenit un pic altfel si nu mai suntem cei care erau inainte de a fi incercat.

Parafrazandu-l pe Creanga, as spune ca “nu stiu cum sunt altii, dar eu”, cand ma gandesc la viata mea, nu am niciun regret. As termina prin a spune ca prefer sa esuez alegand, decat sa stiu ca nu am incercat. SI spun asta pentru ca, uitandu-ma in urma, imi dau seama ca nimic din ce am trait nu a fost lipsit de sens si de folos, chiar daca nu a fost ceea ce mi-am imaginat cand am pornit la drum.

marți, 7 iulie 2015

Jurnalul unei schimbari.9

Faptul ca iti propui sa nu te mai gandesti la nimic decat la momentul prezent nu te scuteste de suferinta. Pentru ca uneori momentul prezent inseamna sa decizi pentru maine, iar daca nu poti anticipa ce va urma, nu ai cum sa actionezi.
Realitatea este ca ma aflu intr-un moment prost. Exact momentul perfect in care sa-mi exersez capacitate de a ma relaxa sau de a ma detasa. Recunosc insa ca mi-e foarte dificil, daca nu chiar imposibil. Am de luat decizii importante pentru viitor si, daca nu pot anticipa ce va fi exact, macar as vrea cumva sa ma pregatesc suflesteste pentru orice scenariu. Dar stii ce? Este imposibil! Este ca si cand ai vrea sa anticipezi mental o lupta viitoare inchipuindu-ti ca vei fi atacat din toate partile in acelasi timp, desi, in realitate, nu vei avea de confruntat decat o singura persoana care te va ataca dintr-o singura pozitie. Doar ca nu stii care este aceea. E o absurditate! Imi vine sa renunt la tot si sa predau controlul total. Mi-e dor sa ma bucur de viata. Mi-e dor sa pot trai fara griji, fara teama. Din pacate, am ajuns sa fiu atat de obosita si de prinsa in mijlocul tensiunilor mele incat nu mai stiu calea de iesire. De asta nu am mai scris....Nu era nimic eroic, nimic palpitant. Eram doar eu cu nelinistile mele.

luni, 15 iunie 2015

Jurnalul unei schimbari.8

e dificil. e al naibii de dificil. Inca ma intreb daca ceea ce simt este un indiciu ca nu sunt pe un drum corect sau doar o teama imensa de schimbare. nu pot inca sa discern intre intuitia corecta si teama cu care m-am obisnuit sa traiesc. a trai in prezent nu te scuteste de responsabilitatea deciziilor, de a planifica viitorul, de a simti nemultumirea fata de ceea ce nu este asa cum ti-ai dori. Este mai degraba o stare de lipsa de opozitie, de lipsa de reactie negativa fata de aceste aspecte. Dificil de explicat si mai dificil de experimentat. Merg mai departe pe drumul acesta insa pentru ca este la un pas diferenta de ceea ce traiam inainte. Oricum, a trai in prezent nu inseamna a trai detasat si nici lipsit de toata umanitatea care uneori ne copleseste. Inseamna, cred, doar a cauta solutia care ti-e la indemana acum, iar uneori inseamna a te regasi in adevarata ta natura, atat de aparte de ceea ce credem ca suntem. Vorbe multe. Inca mai caut.

vineri, 12 iunie 2015

jurnalul unei schimbari.7

Nu am mai scris de cateva zile. Nu aveam de ce. Lucrurile curg exact cu acelasi ritm. In mod surprinzator, zambesc mai mereu si sunt linistita cu tot ce fac. Da, sunt cam obosita. As avea nevoie de somn mai mult si pur si simplu sa zac in pat. Dar asta nu inseamna ca mintea mea nu este treaza ori ca starea mea de spirit nu este buna. Zilele trecute si Alex mi-a spus ca sunt mult schimbata in bine si ca par mult mai optimista. Adevarul ca nu sunt nici optimista, nici pesimista pentru ca refuz sa mai anticipez trecutul, in orice varianta.
Miercuri am fost la psiholog. Merg de ceva timp si de data asta i-am marturisit ca nu cred in eficienta psihologilor in ceea ce ma priveste. Nu este vorba ca nu as crede la modul general in psihologi, dar eu prefer sa caut adevarul in mine si sa experiementez viata pentru a gasi raspunsurile. Cu toate astea, merg la ea pentru ca uneori am nevoia sa comunic anumite lucruri si nu am cui. Si nu vreau sa le impartasesc nici cu Alex pentru ca nu mi se pare ca cel de langa noi trebuie sa fie impovarat cu toate nelinistile noastre. Este un fel de igiena mentala in relatie care o tine proaspata si vie. Altfel ajungem sa ne scaldam fiecare in nelinistile celuilalt si sa fim coplesiti. Stiu ca multi nu gandesc ca mine, dar, sincer, nu cred ca ma intereseaza.
Revenind, am mers la psiholog si, dupa ce i-am spus onest ca nu cred in vreun ajutor real, dar cu toate astea nu neg ca imi este oarecum de folos, macar din perspectiva de care am vorbit, ea mi-a spus ca poate ar fi mai folositor daca as reusi sa-mi fixez niste obiective precise si sa ma canalizez spre ele cu ajutorul ei. Dar, ce sa vezi!, nu mai simt nevoia sa-mi fixez obiective! Toata viata am trait cu ochii spre ceea ce mi-am dorit sa ating si...am atins pragul de saturatie. Si simt asta cu atat mai mult cu cat obiectivele despre care este vorba acum nu pot fi anticipate si evaluate decat teoretic. Or, teoria, fara baza practica este pierdere de timp. Asa ca i-am spus clar ca nu vreau niciun obiectiv, ca desi actionez, nu stau cu ochii in viitor si nici nu am de gand sa ma fortez in sensul asta. Din reactia ei am inteles ca apreciaza ca stiu ce vreau, indiferent daca este cea mai buna solutie sau nu.
Da, sunt momente in care sunt tentata sa cad din nou in capcana gandurilor, dar prefer sa nu o mai fac. Am prea multa liniste aici unde sunt, in momentul pe care il traiesc acum. In mod neasteptat, ma simt mult mai libera, mult mai fireasca, mult mai capabila sa exprim ce vreau si ce simt. Si tot in mod neasteptat, imi vin idei care se leaga si cumva ma fac sa prevad un drum. Dar nu ma duc prea departe in drumul asta, ci fac atat cat pot pana la sfarsitul zilei.
Imi vine in minte o replica din "Pe aripile vantului", o replica pe care nu am inteles-o niciodata cand eram copil si mi s-a parut o maniera lasa de a te retrage din fata realitatii> In fata pierderii celui pe care a realizat ca il mult prea tarziu, Scarlett spune: "Ma voi gandi la asta mai tarziu."   De fapt, acum inteleg ca era un mod de gandire sanatos, care te indeamna sa te gandesti la ceea ce ai de facut in prezent si nu-ti consuma energia cu ceea ce nu poti controla pe moment. Asa cum se intampla uneori in viata, ceea ce azi ignoram sau respingem, maine s-ar putea sa devina filosofia noastra de viata si ma trezesc de multe ori spunandu-mi: "La asta o sa ma gandesc mai tarziu. Atunci cand voi putea face ceva sau voi putea gasi un raspuns. Acum ma gandesc doar la ce pot face in momentul de fata."

luni, 8 iunie 2015

Jurnalul unei schimbari 6

Zilele astea s-au intamplat unele lucruri mai putin obisnuite. De cand am inceput sa meditez si sa incerc sa revin cat mai frecvent la starea de echilibru interior, evitand sa ma las in voia mintii mereu nelinistite, sunt tot mai constienta de obisnuinta mea de a gandi intr-o maniera negativa. Mai mult, atunci cand mintea preia controlul asupra mea, emotiile devin tot mai puternice, incercand parca sa recupereze momentele de detasare. Uite, asa s-a intamplat sambata dimineata cand m-am trezit pe fuga si Alex m-a rugat sa-l duc cu masina undeva, la capatul Bucurestiului, unde trebuia sa sustina un curs. Nu am avut timp sa meditez, nu am avut timp nici macar sa ma trezesc sau sa mananc, ci doar m-am spalat si m-am imbracat pentru a fi gata cat mai curand. Dupa ce l-am lasat pe Alex, am mers in oras sa-mi cumpar planseta si celelalte instrumente necesare pentru desen. (A!, trebuie sa spun ca m-am vazut cu profesorul de desen si am cazut de acord pentru un curs privat saptamanal, de vreme ce pretul pe care mi l-a cerut era rezonabil. De fapt, sincera sa fiu, era jumatate din cat ma asteptam sa-mi ceara). Dupa aceea am mers intr-un magazin de carti de unde am cumparat 3 carti de design interior, care m-au costat 60 de lei. In total, cred ca am cheltuit mai bine de 250 de lei. In timp ce ma pregateam sa platesc cartile, dintr-o data am fost cuprinsa de acea teama puternica pe care o am de fiecare data cand imi cumpar ceva destinat propriilor mele placeri, anume ca voi ramane fara bani. Emotia a fost atat de intensa incat o clipa am fost tentata sa-i spun fetei care tocmai inregistra in casa cartile ca renunt sa le cumpar. Pur si simplu nu-mi puteam controla teama. Imediat mi-am revenit insa constientizand cat de lipsit de fundament era tot ceea ce simteam si mai ales cat de mare era nevoia mintii mele de a gasi un motiv care sa justifice starea cu care s-a obisnuit de atatia ani de zile: aceea de a trai sub o permanenta frica si amenintare. A devenit aproape o necesitate sa gasesc un motiv (real sau doar imaginat) pentru a-mi justifica nelinistea si nu pot sa ma plang ca mintea mea nu ar fi suficient de creativa in sensul asta. Mi-am revenit din starea de teama, dar intensitatea emotiei a avut timp sa faca ravagii in corp. Imediat ce am ajuns acasa a inceput sa ma doara capul intens si nu mi-a trecut cu nicio pastila, apoi am simtit o stare de greata si epuizare.
Ieri, duminica, am trait alte experiente asemanatoare. Mi-am rezervat timp necesar pentru a medita de dimineata, cu atat mai mult cu cat acea senzatie de durere in stomac si de apasare in piept imi dadea tarcoale, vrand parca sa se aseze asupra mea imediat ce imi voi fi gasit un motiv de neliniste. Desi citisem despre acest "corp-durere", cum este numit in literatura de specialitate, mi-a trebuit mult timp sa devin constienta de el si mai mult timp sa decid sa ii fac fata, revenind la linistea profunda care este inauntrul fiecaruia dintre noi.
Cu toate momentele in care am incercat sa cobor de gnaduri si sa ma bucur de existenta mea, asa cum este ea in prezent, seara am inceput sa simt tot mai puternic acele senzatii de neliniste in corp, iar mintea parca imi intrase in sevraj, cautand disperata sa se agate de orice motiv care ar fi putut sa-i justifice senzatia de nemultumire sau de amenintare. Stiu ca suna de necrezut pentru cei care nu au constientizat astfel de stari, dar pentru cei care le-au trait sunt sigura ca le recunosc ca fiind reale. Numai atunci cand incerci sa opresti obsnuinta distructiva a mintii care are nevoie mereu de motive de bucurie ori de neliniste pentru a-si justifica existenta incepi sa realizezi cat de nefericit o folosim. Spun ca o folosim "nefericit" pentru ca mintea este un instrument extraordinar si de o eficienta pe care cei mai multi dintre noi nu am descoperit-o. Imi dau seama de acest lucru de fiecare data cand meditez si imi dau seama ca fara sa  ating corpul  si fara sa intervin altfel decat concentrandu-mi atentia pot elibera tensiunea interioara, pot debloca si detensiona corpul, de fiecare data cand ii ajut pe ceilalti si mintea mea ma ajuta sa creez conexiunea cu ei, cand inteleg dincolo de cuvinte, cand nu este nevoie sa vorbesc pentru a fi auzita.
Sunt multe moduri in care as putea evolua in viitor, dar cred ca cel mai important este ceea ce se intampla cu mine, cu spiritul meu, cu mintea mea, cu sufletul meu. Nu ma judecati daca nu folosesc termenii corecti, pentru ca nu mi-am propus sa fiu exacta din punct de vedere teoretic. Mi-am propus sa traiesc si sa experiementez. Si, mai mult decat orice, a descoperi modul in care functionez si a prelua cu adevarat decizia asupra propriei mele vieti mi se pare cu mult mai important decat orice alt mod de implinire. Pentru ca poti sa cuceresti o lume intreaga, poti sa ai tot, dar daca nu te ai pe tine, daca in urma acestei calatorii prin viata nu ai facut macar un pas in plus pentru a te descoperi pe tine, inseamna ca drumul tau a fost in zadar. Asa cred.

joi, 4 iunie 2015

Jurnalul unei schimbari. 5

George este baiatul care mi-a facut rost de bicicleta. Cand mi-a adus-o, am mai stat de vorba despre una despre alta. La un moment dat imi zice: "Ma, Pati, stii care este defectul nostru, al romanilor? Ca facem multe din toate, dar nimic la nivel de arta. Frate, daca vrei sa faci ceva in viata, alege unul dintre hobby-urile tale si perfectioneaza-te in el pana faci din el arta. Nu se poate sa nu reusesti!"
Oamenii nu vorbesc degeaba. Chiar si cand nu spun nimic interesant, tot poti sa ajungi la o concluzie: ca e mai bine sa taci decat sa cheltui energie vorbind mult sau ascultand pe cineva care bate campii. Dar, in cazul asta, vorbele lui George mi-au ramas in minte. M-am gandit ca marea mea neliniste este ca nu stiu ce sa aleg dintr-o multitudine de variante si ca incerc sa-mi dau seama care ar fi de succes, fara a ma apuca in mod serios de ceva. M-am mai intrebat ce anume mi-ar placea sa fac, care este, dintre toate pasiunile mele (exceptand dansul), acea pasiune pentru care as fi dispusa sa trec si peste aspecte neplacute, asa cum este procesul de invatare a unor termeni noi, a unor capitole mai putin atractive, ori al investitiei banesti. Mi-am pus aceste intrebari tocmai pentru ca am avut acea incercare -pe care as putea sa o consider de succes- de a participa la cursul de make-up, prilej cu care mi-am dat seama ca ma deranja teribil sa investesc bani in periute si farduri, ca ma plictisea total sa citesc despre straturile si formele de machiaj si, in general, nu simteam nicio bucurie in toata activitatea asta. In schimb, privesc spre rafturile de carti si gasesc multe carti despre design interior, faptul ca m-am inscris deja la un curs si il citesc cu atentie si imi fac temele, cat si faptul ca gasesc ca fiind relaxant sa descopar noi amanunte si mi se pare o activitate potrivita pentru timpul meu liber, chiar daca este oarecum solicitanta. Imi place sa desenez, imi place sa organizez, imi plac culorile, imi place sa creez spatii, sa creez povesti in spatiul de trait, sa pun ceva din amprenta celui care locuieste pe acel spatiu, asa cum am facut cu casa din Constanta, pe care am conceput-o plecand de la pasiunea lui Alex pentru navigatie. Mi-am adunat, prin urmare, materialele in jurul meu si am inceput sa lucrez mai intens, iar azi ma voi vedea cu un arhitect cu care sper sa invat desenul tehnic daca vom cadea de acord asupra pretului cursului. (ma gandesc ca orele private costa mult, dar depinde cat. Nu ma codesc sa investesc in mine, insa trebuie sa-mi si permit sa o fac).
Cu alte cuvinte, am mai facut un pas. Daca ma gandesc bine la modul cum am reusit sa ajung ceea ce sunt azi, imi dau seama ca tot muncind si incercand sa fac lucrurile cat mai bine a fost secretul. Si, da, a fost si sansa pe care mi-a dat-o Dumnezeu. Poate insa ca de la o varsta, cand suntem deja pe picioarele noastre, trebuie sa ne creem singuri sansele. Voi vedea.

Jurnalul unei schimbari 4

Nu mai gasesc cartea! Parca a inghitit-o pamantul! As fi vrut sa mai citesc din ea si nu e de gasit. Cred ca a pus-o bine fata care imi face curat in casa, asa de "bine" ca imi va trebui munca de detectiv sa o gasesc.
Chiar si fara carte am inceput sa aplic ceea ce am invatat. Incerc cat mai des sa ma conectez la realitatea prezenta si imi dau seama cat de usor ne lasam prinsi de ganduri. Este o forta magnetica ce iti cere sa o alimentezi prin insasi prezenta ta in ea. Dar, culmea!, daca iesi din lumea tumultoasa a gandurilor observ ca exist in continuare si inca bine si foarte relaxata.
Mi-am inceput dimineata cu meditatie. Am inceput sa meditez de cateva saptamani, sacrificand pentru aceasta o jumatate de ora de somn in plus de dimineata. Cu toate astea starea in care incepi ziua atunci cand meditezi este total diferita de cea in care te trezesti si te arunci orbecaind intr-o cana mare de cafea. Imi acord timp pentru a-mi simti si a-mi relaxa inima, plamanii, stomacul, ficatul, rinichii. Sunt atatea tensiuni stranse peste zi, atatea lovituri in propriul nostru corp cauzate de stres, teama, incordare! Din umbra vegheaza acea stare cu care m-am obisnuit, acea mantie dureroasa care imi invelea tot trupul imediat ce ma trezeam si deveneam constienta. Ar prelua oricand controlul asupra mea daca nu as decide ca este doar un gand fata de care am posibilitatea de a ma detasa.
Odata trezita si imbracata am plecat la serviciu pe bicicleta. Am decis sa las deoparte toate temerile legate de mersul pe bicicleta prin Bucuresti si sa risc, iar rezultatul este uimitor: corpul imi este treaz, viu, mintea relaxata si gata de lucru. Intru in birou si ma uit la colegii mei care au uitat sa zambeasca, au uitat sa rada, trasi la fata si nervosi peste masura. Au in ei adunati munti intregi de frustrari, de nervi, de furie. Ma recunosc in ei, asa cum eram pana de curand si cum as putea oricand sa redevin daca nu voi fi perseverenta. Eu imi vad insa de treaba mea si imi incep ziua prin a scrie acest jurnal, a glumi cu cativa dintre prietenii mei si a ascullta o muzica relaxanta. Este alegerea noastra daca vrem sa traim sub povara mintii, ori alegem sa intelegem ca existam dincolo de gandurile noastre si mintea nu este decat un instrument eficient pe care il putem folosi pentru binele nostru.
Sfarsesc prin a-mi aminti mie ceva. Este genul de rand pe care il scriu cu majuscule, tocmai pentru a mi se intipari mai bine in memorie. Atunci cand m-am imbolnavit si eram in spital, cu dureri ingrozitoare care ma impiedicau sa ma misc, s-a nimerit sa fie in preajma Craciunului. Acum mai bine de 10 ani. Ajunsesem asa pentru ca imi neglijasem viata, sufletul, nevoile, condusa fiind numai de ambitie si o mare nevoie de a-mi confirma valoarea cu munti de diplome. Cum stateam in rezerva de spital, a inceput sa ninga cu fulgi imensi, ca niste pene de porumbel alb. Noaptea era luminoasa, ca atunci cand eram mica si priveam pe fereastra cum ninge, asteptandul pe Mos Craciun. Vazand atata frumusete in jurul meu, atunci am inceput sa ma rog si i-am spus lui Dumnezeu> Doamne, te rog sa ma ajuti sa ma vindec si, daca m-am imbolnavit din cauza mea, din cauza modului in care am trait pana acum, iti promit ca am sa ma schimb. Iti promit ca NU VOI MAI FACE NIMIC CARE SA MA FACA NEFERICITA, CA IMI VOI IUBI VIATA SI MA VOI BUCURA DE EA.
Mi-am incalcat de mii de ori promisiunea asta...

miercuri, 3 iunie 2015

Jurnalul unei schimbari 3

Alex tot alearga dupa mine prin casa cu o carte. Eu ii zic: Lasa-ma in pace cu cartile astea de dezvoltare personala, ca am citit o tona si nu m-au ajutat cu nimic! El nu insista, dar il vad un pic dezamagit. II zic: "bine, fie, o sa citesc cateva randuri sa vad daca ma prinde". Deschid cartea si primul rand care imi cade sub ochi este despre ceea ce trebuie sa faci atunci cand nu te poti decide asupra ceea ce este de urmat in viitor. Deschid cartea la alta pagina si alte raspunsuri pe care le cautam incep sa-mi fie dezvaluite. Iau cartea de la prima pagina si o citesc rand cu rand atenta. Gasesc multe raspunsuri la intrebarile care mi se inghesuie in minte de atat timp. Nu, nu si despre ceea ce voi alege in viitor sa fac, dar asta nu mai este atat de important. O fraza insa se decupeaza mai mult decat altele din context: CALITATEA VIITORULUI TAU DEPINDE DE CALITATEA VIETII TALE DE ACUM. Sau ceva foarte asemanator. Ma intorc cu mintea spre viata mea de acum, ma uit la ea, la ceea ce am si la sentimentul de gol si nefericire si mai ales la sentimentul de vesnica teama in care traiesc. Intrebari despre viitor care imi intuneca prezentul, facandu-l sa para o anticamera intunecata a ceva necunoscut. La ce sa ma raportez, cum sa fiu, cum sa ma percep eu pe mine de vreme ce am atatea necunoscute? E firesc sa am atatea lucruri pretioase, asa cum este dragostea lui Alex si totusi sa ma simt mereu amenintata, este firesc sa vad atata frumusete in jurul meu si totusi sa ma simt atat de golita de frumos si de sens? Nu iti trebuie multa intelepciune sa-ti dai seama ca o asemenea perceptie despre viata este o nebunie, ca, oricum ar fi, nefericirea asta si nemultumirea asta sunt ceva nesanatos. Macar atat vad si eu, inteleg, nu trebuie sa-mi explice nimeni.
In carte se vorbeste despre iluminare, despre starea de a fi, despre acceptare, despre fiinta, despre intoarcerea la starea originara. Toate astea ar fi vorbe seci, teorii pe care le-as privi cu mult scepticism daca nu le-as recunoaste in ceea ce am trait in Patagonia. Doar ca nu am stiut ca asa se numeste. Nu am stiut ca prezenta mea totala si integrarea mea in fluxul vietii poarta acest nume. Nu am stiut ca atunci cand conturul fiintei tale se topeste in tot, in viata care se simte pretutindeni vibrand si din care se desprind manifestari asemenea unor mici fiori la suprafata unei ape adanci de fapt traiesti cu adevarat, existi in sfarsit. Nu am stiut, dar acea stare mi s-a impregnat puternic in mine, iar cand m-am intors in tara mi-am dorit sa o mentin si sa o retraiesc, insa oboseala, grijile, mintea mereu ocupata au pierdut contactul cu acel punct de reper pe care acum mi-l amintesc cu gandul, dar nu il mai pot retrai. Cel putin, nu atat de usor ca inainte, cand era de ajuns doar sa-mi doresc asta. Am crezut ca este nevoie de un mediu perfect care sa-mi conserve acea stare. Acum inteleg insa ca prea rar conditiile sunt perfecte si ca de cele mai multe ori suntem pusi in situatia de a cauta pulsul existentei noastre printre mii de preocupari si temeri, printre sute de teme de facut pentru acasa, printr-un hatis al mintii greu de imaginat. Asa am devenit trista, abatuta, nefericita. Mi-am dorit schimbarea.
Este poate pentru prima oara cand inteleg ca pentru a fi linistita, pentru a avea sentimentul deplin al existentei mele trebuie sa incep sa traiesc viata zi cu zi si, mai mult de atat, sa-mi gasesc fiinta in fiecare moment, chiar si acelea in care imi doresc cel mai putin sa fiu, asa cum sunt momentele cand ma simt rau si nu mai pot rezista la serviciu ori asa cum a fost momentul cand am pierdut sarcina.
Da, cred ca este timpul unei schimbari majore in viata mea, dar mai simt ca trebuie sa incep din mine, din adancul meu atat de nefericit, atat de invatat ca intr-o buna zi va pierde ceea ce iubeste, atat de temator din aceasta cauza, atat de lipsit de liniste.
Ma gandeam ca totusi ceva s-a schimbat deja. Nu de curand, ci de ceva timp. Inca nu ma privesc cu toata dragostea din lume. Nu ma privesc asa pentru ca am aceasta amprenta a tristetii pe care consider ca nimeni nu ar trebui sa o suporte. De multe ori m-am gandit ca sotul meu ar merita o fata mai lipsita de griji si mai vesela. Este adevarat ca eu am in schimb multa experienta de viata si oarece intelepciune, dar toate astea s-au dobandit cu un pret si nu intotdeauna inteleptii sunt si oamenii langa care traiesti cel mai usor. Cu toate astea, nu mai am acel sentiment al lipsei de valoare. Nu mai consider ca sunt un om lipsit de valoare sau care nu a adus lumii in care a trait o contributie. Poate as fi putut mai mult, poate voi realiza mai mult in viitor si niciodata nu voi renunta la a-mi dori sa fac lumea in care traiesc un pic mai buna, dar nu mai traiesc cu acest sentiment ca o datorie neimplinita. Singura datorie neimplinita simt ca o am fata de mine si simt ca numai indeplinind aceasta datorie voi putea oferi mai mult celor din jurul meu.

vineri, 29 mai 2015

Jurnalul unei schimbari.2

Am hotarat o data cand sa plec de aici. Cam peste un an. De atunci mi-am pierdut total linistea si somnul. Ce ma sperie? Ca daca plec de aici nu o sa am a doua sansa? Este, asa cum afirma unii, ca daca iti doresti ceva cu adevarat se va intampla? Eu cred ca da si nu. Cat din ce decidem e ceea ce vrem noi si cat este mana lui Dumnezeu sau destinul, asa cum spun unii?
Ceea ce stiu este ca tot ce mi-am dorit pana acum s-a materializat. Dar asta a insemnat rabdare indelungata si o munca imensa. Si mai ales a insemnat ca mi-am dorit ceva cu ardoare. Acum ce imi doresc?
In fata mea stau multe temeri: sta necunoscutul, sta faptul ca pana acum nu am incercat nimic nou fata de ceea ce am reusit la 24 de ani, sta un grafic facut in joaca in copilarie si care imi prezicea ca dupa 40 de ani in viata mea este un lung zero, este experienta mamei dupa ce a fost rechemata din postul de ambasador si cand am fost puse in situatia de a ne inchiria casa pentru a avea din ce trai si multe alte intrebari la care nu am raspuns. Dar, cel mai infricosator dintre toate este faptul ca nu gasesc pasiune in nimic din ceea ce mi-ar putea asigura un trai decent dupa si totusi cunosc ceea ce inseamna sa actionezi cu pasiune si dedicare pentru ceva anume, pentru ca traiesc asta pentru dans.
Dansul pentru mine a fost o mare pasiune. Cand eram mica si dansam, simteam ca si cand intram intr-o stare de transa. Si totusi mama nu mi-a incurajat niciodata pasiunea asta si m-a dat sa studiez pianul, pentru care nu aveam nicio chemare, dar, culmea!, aveam talent cu nemiluita. Drept consecinta m-am si lasat de pian dupa 10 ani de munca si sacrificii....inutile as putea spune. Am redescoperit dansul la 33 de ani, cand m-am dedicat lui cu pasiune, investind timp si bani fara regret. Dar acum e prea tarziu, cred si, in plus, sunt prea multe conditii pentru a incerca ceva in domeniul asta: nu am un partener stabil si mai ales nu am un partener in Constanta cu care as putea macar sa incerc sa predau daca  nu chiar sa fac mai multe activitati legate de dans... Cu toate astea, stiu ce inseamna sa fii antrenat intr-o activitate din pasiune si stiu cand o faci doar pentru bani sau alte criterii rationale.
Revin la intrebare: care este pasiunea mea in afara de dans? Ce mi-ar placea sa fac atat de mult si la ce sunt buna?
Uite, acum scriu si scriind am senzatia vie de prezenta. Imi place sa scriu, dar ce? Nu stiu sa scriu decat despre viata mea, despre ce am trait, ce am simtit. Nimic mai mult. Mintea mea este incapabila sa inventeze povesti, este incapabila sa scrie altceva decat experienta a invatat-o.
Imi place sa calatoresc. Am nevoie de asta! Daca ma sperie ceva referitor la perspectiva lipsei banilor nu este faptul ca nu voi mai avea cu ce ma imbraca sau ce manca, ci faptul ca nu voi mai putea calatori. Dar, iarasi, ce pot face cu aceasta pasiune?
Ceea ce simt acum, desi nu mai am garantia ca simt cevacorect, este ca daca vreau sa fac o mutare in viata mea, motivele sunt cele mai importante.
Ieri, spre exemplu, am fost la un curs de make-up. Nu radeti! M-am gandit ca in Constanta exista nevoie de asa ceva, pentru ca atunci cand am vrut sa ma casatoresc nu am gasit pe cineva care sa-mi faca un machiaj decent. Deci, era o perspectiva financiara. IF! Am ajuns acolo, am intrat in sala puternic luminata si am aruncat o privire la cele din jurul meu. Femei mai tinere sau mai de varsta mea, aranjate, machiate...Eu nu. Eu eram obosita si singurele farduri de pe fata mea erau un pic de mascara si un glos de buze. Am inceput sa ne spunem motivele pentru care am venit acolo si cand am ajuns la mine mi-am dat seama ca nu aveam chemarea si nici macar nu stiu daca am talentul sa o fac. Tot ceea ce stiu este ca de multe ori oamenii mi-au spus ca ar trebui sa fac ceva cu mainile mele pentru ca atingerea mea are darul de a relaxa. Am maini indemanatice si daruite. Iarasi...ce sa fac cu ele? Dincolo de lipsa de motivatie personala am avut un moment in care m-am gandit si la faptul ca un machiaj dureaza cateva ore. Munca pe care o fac eu acum dainuie in timp si influenteaza viata a mii sau milioane de persoane...Oare ce aduc eu lumii mai bun facand un machiaj? Probabil ca imi voi aduce doar mie o sursa de venituri daca voi avea bunavointa sa invat, desi nu am aceeasi tragere de inima sa acumulez informatii asa cum am pentru design interior pe care il studiez singura, cumpar carti si incerc sa invat. Nu stiu daca am talent, dar macar ma pasioneaza si am o anumita pricepere.
Ei bine, pana cum astea sunt intrebarile.
Nu, nu am uitat, in fiecare dimineata imi fac o meditatie care ma ajuta sa ma relaxez si incerc sa-mi amintesc ca furtuna din mintea mea este doar o iluzie. Cu toate astea e atat de dificil sa revin la punctul acela zero al fiintei cand oboseala face ravagii, iar dincolo de asta sunt atatea nevoi si temeri care ma trag intr-o parte sau alta fara astampar! Ma ajuta insa sa scriu, sa va scriu. Nu stiu ce se va alege cu jurnalul asta in final, dar macar as putea sa-l folosesc intr-o zi ca un reper pentru a sti ce a fost cu mine candva, atunci cand am ales sa schimb sau sa nu o fac.

marți, 26 mai 2015

Jurnalul unei schimbari.1

Am decis sa schimb. Ce? Viata mea. Cum? Aaaa.....
Am decis sa schimb viata mea acum ceva timp. Mi-a venit asa in minte pentru ca mi-am dat seama ca nu mai sunt fericita cu ceea ce traiesc. Dar daca as trai altceva as fi fericita? Nu stiu. Stiu doar ca sunt unele aspecte care ma fac nefericita acum. Desi...nu pe de-a intregul. Care sunt acelea? Poate faptul ca nu locuiesc cu sotul meu, pentru ca lucram in orase diferite. Dar...asta poate ca ne tine relatia mai proaspata si mai vie decat daca am fi fost mereu impreuna. Nu stiu. Este si faptul ca lucrez undeva unde creierul meu este folosit 100% din timp, pana la epuizare. Si nici alte sanse de avansare nu am, ca nu am aptitudinile sociale necesare: nu stiu sa "fac frumos", nu stiu sa ma dau bine, nu stiu sa fac misto de altii si nici nu ma prea mai intereseaza sa-mi spuna cineva "sefa", pentru ca nu cred ca asta mi-ar da mai multa valoare decat am acum. da, sunt un om valoros. Ca orice om. Doar ca eu incep sa fiu si constienta de asta, sau macar incerc.  Pe de alta parte, lucrand de 14 ani in acelasi loc incep sa ma intreb daca mai sunt capabila si de altceva. Ati inteles ceva din toate astea? Stiu, e dificil...
Ganditi-va ca in capul meu sunt toate aceste dileme si inca 100 la care se adauga intrebarea: da' eu din ce o sa mai traiesc, dar care e menirea mea in viata, dar o a doua sansa mirobolanta o sa mai primesc de la Dumnezeu, dar e de ajuns sa muncesti ca sa reusesti si ce trebuie de fapt sa reusesc? Ce vreau eu de la viata? Da, asta e o intrebare buna: ce vreau eu de la viata?
La inceputul anului am fost in Argentina. M-am dus pentru ca simteam ca ma cheama locul acela. Dar m-am dus din alte motive decat acelea care au contat cu adevarat. Interesant, nu? M-am dus pentru tango. M-am intors insa impregnata de pace si de ritmul firesc al vietii pe care le-am descoperit in Patagonia, acolo unde am ezitat mult daca sa ajung sau nu. S-a intamplat asa: am ajuns la un hotel in plina stepa. In fata camp, apa si, in zare, munte. Era atat pustiu si atata liniste acolo, ca orice sunet si orice miscare parea ca se rupe din tacere si ca se absoarbe inapoi in ea. Se simtea viata pas cu pas, puls cu puls. Se simtea de unde incepe totul si unde se sfarseste> niciunde. Totul era doar manifestarea simpla si fireasca a vietii, in diferitele ei forme: de la firul ierbii, la gaza ce se catara pe el si caii care, mai departe, pasteau linistiti. Si atunci am stiut ca imi doresc ca viata mea sa fie asa.
M-am intors in tara cu dorinta de a pastra acest sentiment de pace, dar foarte curand l-am uitat. Am devenit obosita, trista si tot mai incorsetata si secatuita mental de munca mea. Imi place sa muncesc si imi place si ceea ce fac, dar, cumva, oamenii din jurul meu se straduiau sa-mi arate ca nu am dreptul de a ma bucura de liniste. Mi s-a spus de la bun inceput ca nu mai am voie niciodata sa plec atunci cand vreau si ca totul a devenit tot mai restrictiv. Si atunci, da, mi-am dorit sa plec, sa schimb viata mea astfel incat sa pot obtine linistea si libertatea pe care le cautam si pe care apucasem sa le cunosc. Dar a pleca, a schimba inseamna, de fapt, a alege altceva. Si, asa cum am spus mai devreme, o groaza de alte alegeri pentru care, in mare parte, nu aveam niciun raspuns. Asa ca am devenit tot mai agitata.
Apoi am ramas insarcinata. Si dupa un timp am pierdut sarcina. Nu vreau sa revin la acel moment si ar fi inutil. Pentru cei care nu au trecut prin asta, nu pot intelege nicicum. Celorlalti nu mai este cazul sa le povestesc, pentru ca stiu. Dar asta m-a facut si mai inversunata, pentru ca mai cred ca pierderea s-a intamplat din cauza stresului de la seriviciu. Am fost furioasa un timp, dar apoi m-am linistit. Am acceptat, am uitat ca, pentru un timp, am gandit si am actionat ca o mama.
Deci, sunt aici. Inca nu am raspunsuri la nimic. SIngurul lucru pe care am reusit sa-l identific insa, intre atatea cautari, a fost ca nu voi atinge niciodata linistea pe care o caut daca nu voi invata sa o am aici, unde sunt. Pentru ca viata rareori iti ofera conditiile ideale pentru a fi linistit. Este cumplit sa te trezesti dimineata si, imediat ce devii constient de cine esti si ce e cu viata ta, inima sa-ti devina mai grea cu cateva kilograme. Este cumplit sa-ti chinui mereu mintea cautand raspunsuri care nu vin pentru ca....nu vin. Este cumplit sa-ti pierzi bucuria de viata incercand sa planifici incrancenat un drum. Asa ca am decis ca primul lucru pe care il voi face pentru viata mea este sa incep sa fiu bucuroasa si linistita chiar si aici unde am toate conditiile sa nu fiu. De abia am inceput, dar un lucru am hotarat> nu voi lua nicio hotarare inainte ca mintea mea sa nu-si fi redobandit linistea, bucuria si creativitatea. Cat va dura....nu stiu. dar e un inceput de drum. Si, desi nu s-a schimbat nimic, sper totusi ca schimbarea  deja a inceput.