Jurnalul unei schimbari.2

Am hotarat o data cand sa plec de aici. Cam peste un an. De atunci mi-am pierdut total linistea si somnul. Ce ma sperie? Ca daca plec de aici nu o sa am a doua sansa? Este, asa cum afirma unii, ca daca iti doresti ceva cu adevarat se va intampla? Eu cred ca da si nu. Cat din ce decidem e ceea ce vrem noi si cat este mana lui Dumnezeu sau destinul, asa cum spun unii?
Ceea ce stiu este ca tot ce mi-am dorit pana acum s-a materializat. Dar asta a insemnat rabdare indelungata si o munca imensa. Si mai ales a insemnat ca mi-am dorit ceva cu ardoare. Acum ce imi doresc?
In fata mea stau multe temeri: sta necunoscutul, sta faptul ca pana acum nu am incercat nimic nou fata de ceea ce am reusit la 24 de ani, sta un grafic facut in joaca in copilarie si care imi prezicea ca dupa 40 de ani in viata mea este un lung zero, este experienta mamei dupa ce a fost rechemata din postul de ambasador si cand am fost puse in situatia de a ne inchiria casa pentru a avea din ce trai si multe alte intrebari la care nu am raspuns. Dar, cel mai infricosator dintre toate este faptul ca nu gasesc pasiune in nimic din ceea ce mi-ar putea asigura un trai decent dupa si totusi cunosc ceea ce inseamna sa actionezi cu pasiune si dedicare pentru ceva anume, pentru ca traiesc asta pentru dans.
Dansul pentru mine a fost o mare pasiune. Cand eram mica si dansam, simteam ca si cand intram intr-o stare de transa. Si totusi mama nu mi-a incurajat niciodata pasiunea asta si m-a dat sa studiez pianul, pentru care nu aveam nicio chemare, dar, culmea!, aveam talent cu nemiluita. Drept consecinta m-am si lasat de pian dupa 10 ani de munca si sacrificii....inutile as putea spune. Am redescoperit dansul la 33 de ani, cand m-am dedicat lui cu pasiune, investind timp si bani fara regret. Dar acum e prea tarziu, cred si, in plus, sunt prea multe conditii pentru a incerca ceva in domeniul asta: nu am un partener stabil si mai ales nu am un partener in Constanta cu care as putea macar sa incerc sa predau daca  nu chiar sa fac mai multe activitati legate de dans... Cu toate astea, stiu ce inseamna sa fii antrenat intr-o activitate din pasiune si stiu cand o faci doar pentru bani sau alte criterii rationale.
Revin la intrebare: care este pasiunea mea in afara de dans? Ce mi-ar placea sa fac atat de mult si la ce sunt buna?
Uite, acum scriu si scriind am senzatia vie de prezenta. Imi place sa scriu, dar ce? Nu stiu sa scriu decat despre viata mea, despre ce am trait, ce am simtit. Nimic mai mult. Mintea mea este incapabila sa inventeze povesti, este incapabila sa scrie altceva decat experienta a invatat-o.
Imi place sa calatoresc. Am nevoie de asta! Daca ma sperie ceva referitor la perspectiva lipsei banilor nu este faptul ca nu voi mai avea cu ce ma imbraca sau ce manca, ci faptul ca nu voi mai putea calatori. Dar, iarasi, ce pot face cu aceasta pasiune?
Ceea ce simt acum, desi nu mai am garantia ca simt cevacorect, este ca daca vreau sa fac o mutare in viata mea, motivele sunt cele mai importante.
Ieri, spre exemplu, am fost la un curs de make-up. Nu radeti! M-am gandit ca in Constanta exista nevoie de asa ceva, pentru ca atunci cand am vrut sa ma casatoresc nu am gasit pe cineva care sa-mi faca un machiaj decent. Deci, era o perspectiva financiara. IF! Am ajuns acolo, am intrat in sala puternic luminata si am aruncat o privire la cele din jurul meu. Femei mai tinere sau mai de varsta mea, aranjate, machiate...Eu nu. Eu eram obosita si singurele farduri de pe fata mea erau un pic de mascara si un glos de buze. Am inceput sa ne spunem motivele pentru care am venit acolo si cand am ajuns la mine mi-am dat seama ca nu aveam chemarea si nici macar nu stiu daca am talentul sa o fac. Tot ceea ce stiu este ca de multe ori oamenii mi-au spus ca ar trebui sa fac ceva cu mainile mele pentru ca atingerea mea are darul de a relaxa. Am maini indemanatice si daruite. Iarasi...ce sa fac cu ele? Dincolo de lipsa de motivatie personala am avut un moment in care m-am gandit si la faptul ca un machiaj dureaza cateva ore. Munca pe care o fac eu acum dainuie in timp si influenteaza viata a mii sau milioane de persoane...Oare ce aduc eu lumii mai bun facand un machiaj? Probabil ca imi voi aduce doar mie o sursa de venituri daca voi avea bunavointa sa invat, desi nu am aceeasi tragere de inima sa acumulez informatii asa cum am pentru design interior pe care il studiez singura, cumpar carti si incerc sa invat. Nu stiu daca am talent, dar macar ma pasioneaza si am o anumita pricepere.
Ei bine, pana cum astea sunt intrebarile.
Nu, nu am uitat, in fiecare dimineata imi fac o meditatie care ma ajuta sa ma relaxez si incerc sa-mi amintesc ca furtuna din mintea mea este doar o iluzie. Cu toate astea e atat de dificil sa revin la punctul acela zero al fiintei cand oboseala face ravagii, iar dincolo de asta sunt atatea nevoi si temeri care ma trag intr-o parte sau alta fara astampar! Ma ajuta insa sa scriu, sa va scriu. Nu stiu ce se va alege cu jurnalul asta in final, dar macar as putea sa-l folosesc intr-o zi ca un reper pentru a sti ce a fost cu mine candva, atunci cand am ales sa schimb sau sa nu o fac.

Jurnalul unei schimbari.1

Am decis sa schimb. Ce? Viata mea. Cum? Aaaa.....
Am decis sa schimb viata mea acum ceva timp. Mi-a venit asa in minte pentru ca mi-am dat seama ca nu mai sunt fericita cu ceea ce traiesc. Dar daca as trai altceva as fi fericita? Nu stiu. Stiu doar ca sunt unele aspecte care ma fac nefericita acum. Desi...nu pe de-a intregul. Care sunt acelea? Poate faptul ca nu locuiesc cu sotul meu, pentru ca lucram in orase diferite. Dar...asta poate ca ne tine relatia mai proaspata si mai vie decat daca am fi fost mereu impreuna. Nu stiu. Este si faptul ca lucrez undeva unde creierul meu este folosit 100% din timp, pana la epuizare. Si nici alte sanse de avansare nu am, ca nu am aptitudinile sociale necesare: nu stiu sa "fac frumos", nu stiu sa ma dau bine, nu stiu sa fac misto de altii si nici nu ma prea mai intereseaza sa-mi spuna cineva "sefa", pentru ca nu cred ca asta mi-ar da mai multa valoare decat am acum. da, sunt un om valoros. Ca orice om. Doar ca eu incep sa fiu si constienta de asta, sau macar incerc.  Pe de alta parte, lucrand de 14 ani in acelasi loc incep sa ma intreb daca mai sunt capabila si de altceva. Ati inteles ceva din toate astea? Stiu, e dificil...
Ganditi-va ca in capul meu sunt toate aceste dileme si inca 100 la care se adauga intrebarea: da' eu din ce o sa mai traiesc, dar care e menirea mea in viata, dar o a doua sansa mirobolanta o sa mai primesc de la Dumnezeu, dar e de ajuns sa muncesti ca sa reusesti si ce trebuie de fapt sa reusesc? Ce vreau eu de la viata? Da, asta e o intrebare buna: ce vreau eu de la viata?
La inceputul anului am fost in Argentina. M-am dus pentru ca simteam ca ma cheama locul acela. Dar m-am dus din alte motive decat acelea care au contat cu adevarat. Interesant, nu? M-am dus pentru tango. M-am intors insa impregnata de pace si de ritmul firesc al vietii pe care le-am descoperit in Patagonia, acolo unde am ezitat mult daca sa ajung sau nu. S-a intamplat asa: am ajuns la un hotel in plina stepa. In fata camp, apa si, in zare, munte. Era atat pustiu si atata liniste acolo, ca orice sunet si orice miscare parea ca se rupe din tacere si ca se absoarbe inapoi in ea. Se simtea viata pas cu pas, puls cu puls. Se simtea de unde incepe totul si unde se sfarseste> niciunde. Totul era doar manifestarea simpla si fireasca a vietii, in diferitele ei forme: de la firul ierbii, la gaza ce se catara pe el si caii care, mai departe, pasteau linistiti. Si atunci am stiut ca imi doresc ca viata mea sa fie asa.
M-am intors in tara cu dorinta de a pastra acest sentiment de pace, dar foarte curand l-am uitat. Am devenit obosita, trista si tot mai incorsetata si secatuita mental de munca mea. Imi place sa muncesc si imi place si ceea ce fac, dar, cumva, oamenii din jurul meu se straduiau sa-mi arate ca nu am dreptul de a ma bucura de liniste. Mi s-a spus de la bun inceput ca nu mai am voie niciodata sa plec atunci cand vreau si ca totul a devenit tot mai restrictiv. Si atunci, da, mi-am dorit sa plec, sa schimb viata mea astfel incat sa pot obtine linistea si libertatea pe care le cautam si pe care apucasem sa le cunosc. Dar a pleca, a schimba inseamna, de fapt, a alege altceva. Si, asa cum am spus mai devreme, o groaza de alte alegeri pentru care, in mare parte, nu aveam niciun raspuns. Asa ca am devenit tot mai agitata.
Apoi am ramas insarcinata. Si dupa un timp am pierdut sarcina. Nu vreau sa revin la acel moment si ar fi inutil. Pentru cei care nu au trecut prin asta, nu pot intelege nicicum. Celorlalti nu mai este cazul sa le povestesc, pentru ca stiu. Dar asta m-a facut si mai inversunata, pentru ca mai cred ca pierderea s-a intamplat din cauza stresului de la seriviciu. Am fost furioasa un timp, dar apoi m-am linistit. Am acceptat, am uitat ca, pentru un timp, am gandit si am actionat ca o mama.
Deci, sunt aici. Inca nu am raspunsuri la nimic. SIngurul lucru pe care am reusit sa-l identific insa, intre atatea cautari, a fost ca nu voi atinge niciodata linistea pe care o caut daca nu voi invata sa o am aici, unde sunt. Pentru ca viata rareori iti ofera conditiile ideale pentru a fi linistit. Este cumplit sa te trezesti dimineata si, imediat ce devii constient de cine esti si ce e cu viata ta, inima sa-ti devina mai grea cu cateva kilograme. Este cumplit sa-ti chinui mereu mintea cautand raspunsuri care nu vin pentru ca....nu vin. Este cumplit sa-ti pierzi bucuria de viata incercand sa planifici incrancenat un drum. Asa ca am decis ca primul lucru pe care il voi face pentru viata mea este sa incep sa fiu bucuroasa si linistita chiar si aici unde am toate conditiile sa nu fiu. De abia am inceput, dar un lucru am hotarat> nu voi lua nicio hotarare inainte ca mintea mea sa nu-si fi redobandit linistea, bucuria si creativitatea. Cat va dura....nu stiu. dar e un inceput de drum. Si, desi nu s-a schimbat nimic, sper totusi ca schimbarea  deja a inceput.