luni, 15 iunie 2015

Jurnalul unei schimbari.8

e dificil. e al naibii de dificil. Inca ma intreb daca ceea ce simt este un indiciu ca nu sunt pe un drum corect sau doar o teama imensa de schimbare. nu pot inca sa discern intre intuitia corecta si teama cu care m-am obisnuit sa traiesc. a trai in prezent nu te scuteste de responsabilitatea deciziilor, de a planifica viitorul, de a simti nemultumirea fata de ceea ce nu este asa cum ti-ai dori. Este mai degraba o stare de lipsa de opozitie, de lipsa de reactie negativa fata de aceste aspecte. Dificil de explicat si mai dificil de experimentat. Merg mai departe pe drumul acesta insa pentru ca este la un pas diferenta de ceea ce traiam inainte. Oricum, a trai in prezent nu inseamna a trai detasat si nici lipsit de toata umanitatea care uneori ne copleseste. Inseamna, cred, doar a cauta solutia care ti-e la indemana acum, iar uneori inseamna a te regasi in adevarata ta natura, atat de aparte de ceea ce credem ca suntem. Vorbe multe. Inca mai caut.

vineri, 12 iunie 2015

jurnalul unei schimbari.7

Nu am mai scris de cateva zile. Nu aveam de ce. Lucrurile curg exact cu acelasi ritm. In mod surprinzator, zambesc mai mereu si sunt linistita cu tot ce fac. Da, sunt cam obosita. As avea nevoie de somn mai mult si pur si simplu sa zac in pat. Dar asta nu inseamna ca mintea mea nu este treaza ori ca starea mea de spirit nu este buna. Zilele trecute si Alex mi-a spus ca sunt mult schimbata in bine si ca par mult mai optimista. Adevarul ca nu sunt nici optimista, nici pesimista pentru ca refuz sa mai anticipez trecutul, in orice varianta.
Miercuri am fost la psiholog. Merg de ceva timp si de data asta i-am marturisit ca nu cred in eficienta psihologilor in ceea ce ma priveste. Nu este vorba ca nu as crede la modul general in psihologi, dar eu prefer sa caut adevarul in mine si sa experiementez viata pentru a gasi raspunsurile. Cu toate astea, merg la ea pentru ca uneori am nevoia sa comunic anumite lucruri si nu am cui. Si nu vreau sa le impartasesc nici cu Alex pentru ca nu mi se pare ca cel de langa noi trebuie sa fie impovarat cu toate nelinistile noastre. Este un fel de igiena mentala in relatie care o tine proaspata si vie. Altfel ajungem sa ne scaldam fiecare in nelinistile celuilalt si sa fim coplesiti. Stiu ca multi nu gandesc ca mine, dar, sincer, nu cred ca ma intereseaza.
Revenind, am mers la psiholog si, dupa ce i-am spus onest ca nu cred in vreun ajutor real, dar cu toate astea nu neg ca imi este oarecum de folos, macar din perspectiva de care am vorbit, ea mi-a spus ca poate ar fi mai folositor daca as reusi sa-mi fixez niste obiective precise si sa ma canalizez spre ele cu ajutorul ei. Dar, ce sa vezi!, nu mai simt nevoia sa-mi fixez obiective! Toata viata am trait cu ochii spre ceea ce mi-am dorit sa ating si...am atins pragul de saturatie. Si simt asta cu atat mai mult cu cat obiectivele despre care este vorba acum nu pot fi anticipate si evaluate decat teoretic. Or, teoria, fara baza practica este pierdere de timp. Asa ca i-am spus clar ca nu vreau niciun obiectiv, ca desi actionez, nu stau cu ochii in viitor si nici nu am de gand sa ma fortez in sensul asta. Din reactia ei am inteles ca apreciaza ca stiu ce vreau, indiferent daca este cea mai buna solutie sau nu.
Da, sunt momente in care sunt tentata sa cad din nou in capcana gandurilor, dar prefer sa nu o mai fac. Am prea multa liniste aici unde sunt, in momentul pe care il traiesc acum. In mod neasteptat, ma simt mult mai libera, mult mai fireasca, mult mai capabila sa exprim ce vreau si ce simt. Si tot in mod neasteptat, imi vin idei care se leaga si cumva ma fac sa prevad un drum. Dar nu ma duc prea departe in drumul asta, ci fac atat cat pot pana la sfarsitul zilei.
Imi vine in minte o replica din "Pe aripile vantului", o replica pe care nu am inteles-o niciodata cand eram copil si mi s-a parut o maniera lasa de a te retrage din fata realitatii> In fata pierderii celui pe care a realizat ca il mult prea tarziu, Scarlett spune: "Ma voi gandi la asta mai tarziu."   De fapt, acum inteleg ca era un mod de gandire sanatos, care te indeamna sa te gandesti la ceea ce ai de facut in prezent si nu-ti consuma energia cu ceea ce nu poti controla pe moment. Asa cum se intampla uneori in viata, ceea ce azi ignoram sau respingem, maine s-ar putea sa devina filosofia noastra de viata si ma trezesc de multe ori spunandu-mi: "La asta o sa ma gandesc mai tarziu. Atunci cand voi putea face ceva sau voi putea gasi un raspuns. Acum ma gandesc doar la ce pot face in momentul de fata."

luni, 8 iunie 2015

Jurnalul unei schimbari 6

Zilele astea s-au intamplat unele lucruri mai putin obisnuite. De cand am inceput sa meditez si sa incerc sa revin cat mai frecvent la starea de echilibru interior, evitand sa ma las in voia mintii mereu nelinistite, sunt tot mai constienta de obisnuinta mea de a gandi intr-o maniera negativa. Mai mult, atunci cand mintea preia controlul asupra mea, emotiile devin tot mai puternice, incercand parca sa recupereze momentele de detasare. Uite, asa s-a intamplat sambata dimineata cand m-am trezit pe fuga si Alex m-a rugat sa-l duc cu masina undeva, la capatul Bucurestiului, unde trebuia sa sustina un curs. Nu am avut timp sa meditez, nu am avut timp nici macar sa ma trezesc sau sa mananc, ci doar m-am spalat si m-am imbracat pentru a fi gata cat mai curand. Dupa ce l-am lasat pe Alex, am mers in oras sa-mi cumpar planseta si celelalte instrumente necesare pentru desen. (A!, trebuie sa spun ca m-am vazut cu profesorul de desen si am cazut de acord pentru un curs privat saptamanal, de vreme ce pretul pe care mi l-a cerut era rezonabil. De fapt, sincera sa fiu, era jumatate din cat ma asteptam sa-mi ceara). Dupa aceea am mers intr-un magazin de carti de unde am cumparat 3 carti de design interior, care m-au costat 60 de lei. In total, cred ca am cheltuit mai bine de 250 de lei. In timp ce ma pregateam sa platesc cartile, dintr-o data am fost cuprinsa de acea teama puternica pe care o am de fiecare data cand imi cumpar ceva destinat propriilor mele placeri, anume ca voi ramane fara bani. Emotia a fost atat de intensa incat o clipa am fost tentata sa-i spun fetei care tocmai inregistra in casa cartile ca renunt sa le cumpar. Pur si simplu nu-mi puteam controla teama. Imediat mi-am revenit insa constientizand cat de lipsit de fundament era tot ceea ce simteam si mai ales cat de mare era nevoia mintii mele de a gasi un motiv care sa justifice starea cu care s-a obisnuit de atatia ani de zile: aceea de a trai sub o permanenta frica si amenintare. A devenit aproape o necesitate sa gasesc un motiv (real sau doar imaginat) pentru a-mi justifica nelinistea si nu pot sa ma plang ca mintea mea nu ar fi suficient de creativa in sensul asta. Mi-am revenit din starea de teama, dar intensitatea emotiei a avut timp sa faca ravagii in corp. Imediat ce am ajuns acasa a inceput sa ma doara capul intens si nu mi-a trecut cu nicio pastila, apoi am simtit o stare de greata si epuizare.
Ieri, duminica, am trait alte experiente asemanatoare. Mi-am rezervat timp necesar pentru a medita de dimineata, cu atat mai mult cu cat acea senzatie de durere in stomac si de apasare in piept imi dadea tarcoale, vrand parca sa se aseze asupra mea imediat ce imi voi fi gasit un motiv de neliniste. Desi citisem despre acest "corp-durere", cum este numit in literatura de specialitate, mi-a trebuit mult timp sa devin constienta de el si mai mult timp sa decid sa ii fac fata, revenind la linistea profunda care este inauntrul fiecaruia dintre noi.
Cu toate momentele in care am incercat sa cobor de gnaduri si sa ma bucur de existenta mea, asa cum este ea in prezent, seara am inceput sa simt tot mai puternic acele senzatii de neliniste in corp, iar mintea parca imi intrase in sevraj, cautand disperata sa se agate de orice motiv care ar fi putut sa-i justifice senzatia de nemultumire sau de amenintare. Stiu ca suna de necrezut pentru cei care nu au constientizat astfel de stari, dar pentru cei care le-au trait sunt sigura ca le recunosc ca fiind reale. Numai atunci cand incerci sa opresti obsnuinta distructiva a mintii care are nevoie mereu de motive de bucurie ori de neliniste pentru a-si justifica existenta incepi sa realizezi cat de nefericit o folosim. Spun ca o folosim "nefericit" pentru ca mintea este un instrument extraordinar si de o eficienta pe care cei mai multi dintre noi nu am descoperit-o. Imi dau seama de acest lucru de fiecare data cand meditez si imi dau seama ca fara sa  ating corpul  si fara sa intervin altfel decat concentrandu-mi atentia pot elibera tensiunea interioara, pot debloca si detensiona corpul, de fiecare data cand ii ajut pe ceilalti si mintea mea ma ajuta sa creez conexiunea cu ei, cand inteleg dincolo de cuvinte, cand nu este nevoie sa vorbesc pentru a fi auzita.
Sunt multe moduri in care as putea evolua in viitor, dar cred ca cel mai important este ceea ce se intampla cu mine, cu spiritul meu, cu mintea mea, cu sufletul meu. Nu ma judecati daca nu folosesc termenii corecti, pentru ca nu mi-am propus sa fiu exacta din punct de vedere teoretic. Mi-am propus sa traiesc si sa experiementez. Si, mai mult decat orice, a descoperi modul in care functionez si a prelua cu adevarat decizia asupra propriei mele vieti mi se pare cu mult mai important decat orice alt mod de implinire. Pentru ca poti sa cuceresti o lume intreaga, poti sa ai tot, dar daca nu te ai pe tine, daca in urma acestei calatorii prin viata nu ai facut macar un pas in plus pentru a te descoperi pe tine, inseamna ca drumul tau a fost in zadar. Asa cred.

joi, 4 iunie 2015

Jurnalul unei schimbari. 5

George este baiatul care mi-a facut rost de bicicleta. Cand mi-a adus-o, am mai stat de vorba despre una despre alta. La un moment dat imi zice: "Ma, Pati, stii care este defectul nostru, al romanilor? Ca facem multe din toate, dar nimic la nivel de arta. Frate, daca vrei sa faci ceva in viata, alege unul dintre hobby-urile tale si perfectioneaza-te in el pana faci din el arta. Nu se poate sa nu reusesti!"
Oamenii nu vorbesc degeaba. Chiar si cand nu spun nimic interesant, tot poti sa ajungi la o concluzie: ca e mai bine sa taci decat sa cheltui energie vorbind mult sau ascultand pe cineva care bate campii. Dar, in cazul asta, vorbele lui George mi-au ramas in minte. M-am gandit ca marea mea neliniste este ca nu stiu ce sa aleg dintr-o multitudine de variante si ca incerc sa-mi dau seama care ar fi de succes, fara a ma apuca in mod serios de ceva. M-am mai intrebat ce anume mi-ar placea sa fac, care este, dintre toate pasiunile mele (exceptand dansul), acea pasiune pentru care as fi dispusa sa trec si peste aspecte neplacute, asa cum este procesul de invatare a unor termeni noi, a unor capitole mai putin atractive, ori al investitiei banesti. Mi-am pus aceste intrebari tocmai pentru ca am avut acea incercare -pe care as putea sa o consider de succes- de a participa la cursul de make-up, prilej cu care mi-am dat seama ca ma deranja teribil sa investesc bani in periute si farduri, ca ma plictisea total sa citesc despre straturile si formele de machiaj si, in general, nu simteam nicio bucurie in toata activitatea asta. In schimb, privesc spre rafturile de carti si gasesc multe carti despre design interior, faptul ca m-am inscris deja la un curs si il citesc cu atentie si imi fac temele, cat si faptul ca gasesc ca fiind relaxant sa descopar noi amanunte si mi se pare o activitate potrivita pentru timpul meu liber, chiar daca este oarecum solicitanta. Imi place sa desenez, imi place sa organizez, imi plac culorile, imi place sa creez spatii, sa creez povesti in spatiul de trait, sa pun ceva din amprenta celui care locuieste pe acel spatiu, asa cum am facut cu casa din Constanta, pe care am conceput-o plecand de la pasiunea lui Alex pentru navigatie. Mi-am adunat, prin urmare, materialele in jurul meu si am inceput sa lucrez mai intens, iar azi ma voi vedea cu un arhitect cu care sper sa invat desenul tehnic daca vom cadea de acord asupra pretului cursului. (ma gandesc ca orele private costa mult, dar depinde cat. Nu ma codesc sa investesc in mine, insa trebuie sa-mi si permit sa o fac).
Cu alte cuvinte, am mai facut un pas. Daca ma gandesc bine la modul cum am reusit sa ajung ceea ce sunt azi, imi dau seama ca tot muncind si incercand sa fac lucrurile cat mai bine a fost secretul. Si, da, a fost si sansa pe care mi-a dat-o Dumnezeu. Poate insa ca de la o varsta, cand suntem deja pe picioarele noastre, trebuie sa ne creem singuri sansele. Voi vedea.

Jurnalul unei schimbari 4

Nu mai gasesc cartea! Parca a inghitit-o pamantul! As fi vrut sa mai citesc din ea si nu e de gasit. Cred ca a pus-o bine fata care imi face curat in casa, asa de "bine" ca imi va trebui munca de detectiv sa o gasesc.
Chiar si fara carte am inceput sa aplic ceea ce am invatat. Incerc cat mai des sa ma conectez la realitatea prezenta si imi dau seama cat de usor ne lasam prinsi de ganduri. Este o forta magnetica ce iti cere sa o alimentezi prin insasi prezenta ta in ea. Dar, culmea!, daca iesi din lumea tumultoasa a gandurilor observ ca exist in continuare si inca bine si foarte relaxata.
Mi-am inceput dimineata cu meditatie. Am inceput sa meditez de cateva saptamani, sacrificand pentru aceasta o jumatate de ora de somn in plus de dimineata. Cu toate astea starea in care incepi ziua atunci cand meditezi este total diferita de cea in care te trezesti si te arunci orbecaind intr-o cana mare de cafea. Imi acord timp pentru a-mi simti si a-mi relaxa inima, plamanii, stomacul, ficatul, rinichii. Sunt atatea tensiuni stranse peste zi, atatea lovituri in propriul nostru corp cauzate de stres, teama, incordare! Din umbra vegheaza acea stare cu care m-am obisnuit, acea mantie dureroasa care imi invelea tot trupul imediat ce ma trezeam si deveneam constienta. Ar prelua oricand controlul asupra mea daca nu as decide ca este doar un gand fata de care am posibilitatea de a ma detasa.
Odata trezita si imbracata am plecat la serviciu pe bicicleta. Am decis sa las deoparte toate temerile legate de mersul pe bicicleta prin Bucuresti si sa risc, iar rezultatul este uimitor: corpul imi este treaz, viu, mintea relaxata si gata de lucru. Intru in birou si ma uit la colegii mei care au uitat sa zambeasca, au uitat sa rada, trasi la fata si nervosi peste masura. Au in ei adunati munti intregi de frustrari, de nervi, de furie. Ma recunosc in ei, asa cum eram pana de curand si cum as putea oricand sa redevin daca nu voi fi perseverenta. Eu imi vad insa de treaba mea si imi incep ziua prin a scrie acest jurnal, a glumi cu cativa dintre prietenii mei si a ascullta o muzica relaxanta. Este alegerea noastra daca vrem sa traim sub povara mintii, ori alegem sa intelegem ca existam dincolo de gandurile noastre si mintea nu este decat un instrument eficient pe care il putem folosi pentru binele nostru.
Sfarsesc prin a-mi aminti mie ceva. Este genul de rand pe care il scriu cu majuscule, tocmai pentru a mi se intipari mai bine in memorie. Atunci cand m-am imbolnavit si eram in spital, cu dureri ingrozitoare care ma impiedicau sa ma misc, s-a nimerit sa fie in preajma Craciunului. Acum mai bine de 10 ani. Ajunsesem asa pentru ca imi neglijasem viata, sufletul, nevoile, condusa fiind numai de ambitie si o mare nevoie de a-mi confirma valoarea cu munti de diplome. Cum stateam in rezerva de spital, a inceput sa ninga cu fulgi imensi, ca niste pene de porumbel alb. Noaptea era luminoasa, ca atunci cand eram mica si priveam pe fereastra cum ninge, asteptandul pe Mos Craciun. Vazand atata frumusete in jurul meu, atunci am inceput sa ma rog si i-am spus lui Dumnezeu> Doamne, te rog sa ma ajuti sa ma vindec si, daca m-am imbolnavit din cauza mea, din cauza modului in care am trait pana acum, iti promit ca am sa ma schimb. Iti promit ca NU VOI MAI FACE NIMIC CARE SA MA FACA NEFERICITA, CA IMI VOI IUBI VIATA SI MA VOI BUCURA DE EA.
Mi-am incalcat de mii de ori promisiunea asta...

miercuri, 3 iunie 2015

Jurnalul unei schimbari 3

Alex tot alearga dupa mine prin casa cu o carte. Eu ii zic: Lasa-ma in pace cu cartile astea de dezvoltare personala, ca am citit o tona si nu m-au ajutat cu nimic! El nu insista, dar il vad un pic dezamagit. II zic: "bine, fie, o sa citesc cateva randuri sa vad daca ma prinde". Deschid cartea si primul rand care imi cade sub ochi este despre ceea ce trebuie sa faci atunci cand nu te poti decide asupra ceea ce este de urmat in viitor. Deschid cartea la alta pagina si alte raspunsuri pe care le cautam incep sa-mi fie dezvaluite. Iau cartea de la prima pagina si o citesc rand cu rand atenta. Gasesc multe raspunsuri la intrebarile care mi se inghesuie in minte de atat timp. Nu, nu si despre ceea ce voi alege in viitor sa fac, dar asta nu mai este atat de important. O fraza insa se decupeaza mai mult decat altele din context: CALITATEA VIITORULUI TAU DEPINDE DE CALITATEA VIETII TALE DE ACUM. Sau ceva foarte asemanator. Ma intorc cu mintea spre viata mea de acum, ma uit la ea, la ceea ce am si la sentimentul de gol si nefericire si mai ales la sentimentul de vesnica teama in care traiesc. Intrebari despre viitor care imi intuneca prezentul, facandu-l sa para o anticamera intunecata a ceva necunoscut. La ce sa ma raportez, cum sa fiu, cum sa ma percep eu pe mine de vreme ce am atatea necunoscute? E firesc sa am atatea lucruri pretioase, asa cum este dragostea lui Alex si totusi sa ma simt mereu amenintata, este firesc sa vad atata frumusete in jurul meu si totusi sa ma simt atat de golita de frumos si de sens? Nu iti trebuie multa intelepciune sa-ti dai seama ca o asemenea perceptie despre viata este o nebunie, ca, oricum ar fi, nefericirea asta si nemultumirea asta sunt ceva nesanatos. Macar atat vad si eu, inteleg, nu trebuie sa-mi explice nimeni.
In carte se vorbeste despre iluminare, despre starea de a fi, despre acceptare, despre fiinta, despre intoarcerea la starea originara. Toate astea ar fi vorbe seci, teorii pe care le-as privi cu mult scepticism daca nu le-as recunoaste in ceea ce am trait in Patagonia. Doar ca nu am stiut ca asa se numeste. Nu am stiut ca prezenta mea totala si integrarea mea in fluxul vietii poarta acest nume. Nu am stiut ca atunci cand conturul fiintei tale se topeste in tot, in viata care se simte pretutindeni vibrand si din care se desprind manifestari asemenea unor mici fiori la suprafata unei ape adanci de fapt traiesti cu adevarat, existi in sfarsit. Nu am stiut, dar acea stare mi s-a impregnat puternic in mine, iar cand m-am intors in tara mi-am dorit sa o mentin si sa o retraiesc, insa oboseala, grijile, mintea mereu ocupata au pierdut contactul cu acel punct de reper pe care acum mi-l amintesc cu gandul, dar nu il mai pot retrai. Cel putin, nu atat de usor ca inainte, cand era de ajuns doar sa-mi doresc asta. Am crezut ca este nevoie de un mediu perfect care sa-mi conserve acea stare. Acum inteleg insa ca prea rar conditiile sunt perfecte si ca de cele mai multe ori suntem pusi in situatia de a cauta pulsul existentei noastre printre mii de preocupari si temeri, printre sute de teme de facut pentru acasa, printr-un hatis al mintii greu de imaginat. Asa am devenit trista, abatuta, nefericita. Mi-am dorit schimbarea.
Este poate pentru prima oara cand inteleg ca pentru a fi linistita, pentru a avea sentimentul deplin al existentei mele trebuie sa incep sa traiesc viata zi cu zi si, mai mult de atat, sa-mi gasesc fiinta in fiecare moment, chiar si acelea in care imi doresc cel mai putin sa fiu, asa cum sunt momentele cand ma simt rau si nu mai pot rezista la serviciu ori asa cum a fost momentul cand am pierdut sarcina.
Da, cred ca este timpul unei schimbari majore in viata mea, dar mai simt ca trebuie sa incep din mine, din adancul meu atat de nefericit, atat de invatat ca intr-o buna zi va pierde ceea ce iubeste, atat de temator din aceasta cauza, atat de lipsit de liniste.
Ma gandeam ca totusi ceva s-a schimbat deja. Nu de curand, ci de ceva timp. Inca nu ma privesc cu toata dragostea din lume. Nu ma privesc asa pentru ca am aceasta amprenta a tristetii pe care consider ca nimeni nu ar trebui sa o suporte. De multe ori m-am gandit ca sotul meu ar merita o fata mai lipsita de griji si mai vesela. Este adevarat ca eu am in schimb multa experienta de viata si oarece intelepciune, dar toate astea s-au dobandit cu un pret si nu intotdeauna inteleptii sunt si oamenii langa care traiesti cel mai usor. Cu toate astea, nu mai am acel sentiment al lipsei de valoare. Nu mai consider ca sunt un om lipsit de valoare sau care nu a adus lumii in care a trait o contributie. Poate as fi putut mai mult, poate voi realiza mai mult in viitor si niciodata nu voi renunta la a-mi dori sa fac lumea in care traiesc un pic mai buna, dar nu mai traiesc cu acest sentiment ca o datorie neimplinita. Singura datorie neimplinita simt ca o am fata de mine si simt ca numai indeplinind aceasta datorie voi putea oferi mai mult celor din jurul meu.