miercuri, 16 septembrie 2015

Jurnalul unei schimbari 12. nevoia de a face bine


Societatea, religia, morala ne invata ca trebuie sa fim buni. De ce sa fim buni? Pentru ca asa e bine, asa e frumos, asa se cuvine, asa merg lucrurile mai usor intre oameni si asa vrea Doamne-Doamne. Si daca nu? Daca nu, nu e bine, nu e frumos, esti rau, esti nesuferit si se mai supara si Doamne-Doamne si te trimite direct la reeducare in Iad.

Realitatea e ca nicio invatura nu cred ca are cu adevarat efect daca nu este perceputa ca fiind o expresie de necontestat a ceea ce exista. Iar ceea ce exista trebuie sa fie simtit, perceput cu fiinta proprie, nu cu mintea altuia. Altfel spus, omul trebuie sa simta nevoia de a fi bun, nu sa stie ca trebuie sa fie bun. Iar asta inseamna ca, inainte de-I invata si indemna pe altii sa fie buni, generosi, iertatori sau mai stiu eu cum, este bine sa le arati motivele pentru care trebuie sa o faca, motive care nu trebuie sa se concentreze pe ceilalti, ori pe frica de divinitate, ci pe sine si pe binele pe care ti-l faci tie fiind bun cu ceilalti.

In Biblie se spune ca trebuie sa-ti iubesti aproapele ca pe tine insuti. Daca nu ai masura binelui pentru tine, nu o poti avea nici pentru ceilalti.

Cred, asadar, ca primul pas este sa ne aplecam spre noi si sa intelegem cu ce ne serveste propriei fiinte sa ne exprimam bunatatea, carei chemari raspunde acest indemn si ce nevoie serveste. Si dupa ce vom fi convinsi de raspuns, binele va fi expresia fireasca a existentei noastre.  

luni, 14 septembrie 2015

Jurnalul unei schimbari-11. Patagonia in sufletul meu


Acum un an si ceva am vazut un film. Actiunea se petrecea in Argentina, Buenos Aires. Dintr-o data mi-am dorit foarte mult sa ajung acolo si visul mi s-a implinit, desi, daca ar fi fost sa ma iau dupa glasul unora, nu aveam nici bani, nici timpul necesar. Cu toate astea, cand am rezervat biletul, am fost sigura ca banii vor veni de undeva. Si timpul la fel. Si au venit cu prisosinta.

Pe data de 1 ianuarie 2015, mi-am imbratisat sotul de ramas-bun si m-am suit in avion. Deja imi era dor de Alex, dar el ma indemna sa-mi urmez visul, asa cum ma indeamna mereu si sa ma bucur de experienta care va veni.

Am petrecut in Argentina 4 saptamani, dintre care aproape 3 saptamani numai in Buenos Aires, o saptamana in Patagonia si 2 zile la cascada Iguacu. Dupa 36 de ani am atins, pentru cateva ore, pamantul pe care m-am nascut, Brazilia.

Multi dintre cunoscutii mei care ajung in Argentina merg acolo pentru tango. SI eu am crezut ca am mers din acelasi motiv. Cu toate astea, acum, cand tanjesc de dorul Argentinei, in minte nu-mi vine Buenos Aires, ci Patagonia, acel pamant minunat, capat al lumii, care iti da in mod straniu senzatia ca esti acasa.

M-am intrebat de ce am avut un asemenea sentiment la o asemenea departare de casa si, de curand, am aflat raspunsul.

In Patagonia este multa pustietate. Kilometri intregi de stepa, munti, ghetari, lacuri, mare. In multe parti nu auzi decat vantul cum se naste din tacerea absoluta si apoi se resoarbe iar in tacere. Citisem in unele carti despre contemplarea linistii, dar niciodata nu am inteles sensul celor citite pana atunci.

In acel loc este atata frumusete, atata liniste si atata maretie a naturii, incat este imposibil sa mai simti vreo limita mintala ori fizica intre tine si tot ceea ce te inconjoara. Cumva, devii una cu tot, pentru ca pur si simplu nu mai poti pastra nicio granita intre tine si atata frumusete. Mintea se linisteste si constiinta faptului ca nu esti un individ separat, ci o manifestare a vietii insasi, alaturi de toate celelalte manifestari deopotriva uimitoare ale vietii iti patrunde fiecare colt ascuns al constiintei.

Patagonia imi era atat de familiara pentru ca ma regaseam pe mine, eu, cea pierduta in temeri, in nelinisti, in limitari, in separari.

Am revenit in Romania. Cand am intrat in birou radiam atata bucurie de a fi si atata lumina, incat colegii mei au ramas uimiti. Iar unii….nemultumiti. Nemultumiti ca cineva dintre ei reusea sa fie altfel, ca reusea sa se bucure, sa straluceasca. Acesta a fost motivul pentru care mi s-au pus atatea limite si interdictii incat, dintr-o data, m-am simtit ca un cal salbatic prins in lat. Imposibilitatea de a ma elibera si sentimentul profund de limitare contrastau puternic cu toata expansiunea pe care constiinta mea o dobandise. Asa se face ca, in loc sa-mi pastrez lumina si bucuria de a fi, constiinta unei unitati cu tot ceea ce ma inconjoara, am inceput sa urasc mediul in care lucram. Il uram atat de mult si ma simteam atat de captiva in el, incat in scurt timp am inceput sa am hemoragii nazale, crize de fiere si accese de furie.

Toate acestea au incetat in clipa in care am aflat ca sunt insarcinata. Ca si cum cineva mi-ar fi sters toata suferinta cu buretele, gandul ca voi fi mama mi-a umplut inima de atata bucurie si recunostinta, de atata iubire si sens, incat fiecare zi mi se parea ca straluceste. Mi se parea ca inteleg de ce lucrurile erau in viata mea asa cum erau si ma bucuram.

Dar am pierdut sarcina. Sentimentul de izgonire de Rai a fost si mai dureros, si mai profund si furia a fost si mai mare. Nu pe Dumnezeu, ci pe propria mea viata, pe limitarile ei.

Pierdusem atat de mult orice sens al unitatii cu ceea ce ma inconjura si eram atat de pornita impotriva acestor conditionari, incat am simtit ca ma prabusesc.

 A trecut un timp. In tot acest timp am avut timp sa-mi amintesc ca nimic nu se intampla fara un motiv. Am incercat sa inteleg motivul pentru care imi uram atat de mult locul de munca si am decis ca, daca doresc sa fac o schimbare in viata mea, aceasta nu trebuie sa fie motivata de ura pentru trecut sau prezent, ci de iubire si incredere in viitor. Inainte de a schimba mi-am dorit mai intai sa accept ceea ce mi se intampla. De asemenea, amintindu-mi de iubirea imensa pe care am simtit-o atunci cand am fost insarcinata, mi-am dat seama ca acea iubire nu a plecat niciunde, ca este tot acolo, in sufletul meu si ca nu este nevoie de niciun prilej special pentru a o redescoperi si a o manifesta. Am mai inteles totodata ca Dumnezeu ne ajuta uneori sa-I descoperim linistea si pacea, dar ca noi trebuie sa pastram mereu viu acest dar si sa-l inmultim prin comportamentul nostru de zi cu zi, prin meditatie, prin rugaciune, prin bunatate si acceptarea celorlalti si a noastra insine. Altfel, ne pierdem, asa cum m-am pierdut eu la inceputul acestui an atat de frumos inceput, amintindu-ne doar de frumusetea unui moment, fara a mai avea puterea de a-l retrai.

Dupa mult timp, ieri am fost pe plaja. Mi-am luat o paturica si m-am asezat pe ea, impreuna cu catelusa mea care se tot rotea fericita in jurul meu si-mi dadea pupici pe maini si pe picioare facandu-ma sa rad. Am admirat marea agitata, cerul, mirosul aerului, nisipul umed, un tatic care isi invata prichindelul sa mearga, un domn gras care a intrat in apa si a ridicat mainile in sus a bucurie si slava, o doamna cu fusta care facea poze de pe mal, un cuplu de indragostiti care isi faceau un selfie, un pescarus pe care l-am urmarit mult timp pentru ca mi s-a parut ca avea o culoare tucoaz ireala, fosforescenta si, pentru prima oara dupa Patagonia, mi s-a parut ca vantul se naste dintr-o tacere absoluta si se intoarce acolo. Am devenit iarasi una cu tot ceea ce ma inconjura si din nou un sentiment de liniste si siguranta s-a coborat asupra mea. Patagonia s-a intors in sufletul meu!

Se spune ca dupa ce ajungi la capatul lumii, viata o ia de la capat. Oricum, nu va mai fi niciodata aceeasi.